...Aștept primăvara, să completez seria.
Later edit: Fanulmeu blogului nr. 1a făcut următorul colaj:
Later edit: Fanul
Affichage des articles dont le libellé est Fotografii. Afficher tous les articles
Affichage des articles dont le libellé est Fotografii. Afficher tous les articles
...lampioane - Record mondial.
Iași - 3 iunie 2012.
Și după...
Ce legătură e între Ryan Gosling și arhitectură? Aparent, niciuna. Dar... cineva (inconștient, care nu realizează ce chestie periculoasă a făcut) mi-a trimis un link, cu îndemnul Vizionează și oftează! :))
Ce-am găsit acolo... made my day! Poze cu Ryan Gosling + mici texte legate (oarecum) de arhitectură. Atfel spus- poze de oftat lângă ele. Dacă n-aveți nici o treabă cu arhitectura, nu-i nimic, puteți ofta și fără. :D
Ce-am găsit acolo... made my day! Poze cu Ryan Gosling + mici texte legate (oarecum) de arhitectură. Atfel spus- poze de oftat lângă ele. Dacă n-aveți nici o treabă cu arhitectura, nu-i nimic, puteți ofta și fără. :D
Încercam să o ascult cu răbdare, să zâmbesc, să pun întrebări, ca și cum le auzeam pentru prima dată. Pentru bunica mea timpul poveștilor era mult mai real decât cel al prezentului, în care avea doar speranța că „poate la vară mă ridic din pat și ajung până la poartă”.
Una dintre poveștile preferate era cea cu bunicul în armată. Pe atunci, prin anii '50, armata nu era doar obligatorie, dar dura și mult. Și ajungând unitatea bunicului într-o localitate din apropiere, acesta a coborât din tren și a fugit câțiva kilometri ca să-și vadă drăguța. Nici pe la părinți n-a trecut, ci a mers direct acasă la Mesa. Dar n-a găsit-o, așa că a vorbit cu mama ei.Nu era omul cuvintelor multe. I-a transmis doar atât: dacă se mărită cu altul... el se împușcă.
Mesa, aflând mesajul, nu s-a temut că se împușcă Alexa, ci că mai întâi o împușcă pe ea și apoi se omoară el. Așa că... l-a așteptat. :)
Abia mai târziu am descoperit declarațiile mai poetice pe care i le făcuse bunicul.
Sunt sigură că știți prea bine fotografia cu Mihai Eminescu în tinerețe. Așa că nu v-o arăt și eu. Vă arăt, în schimb, teiul lui Eminescu din Copou. Așa cum era el într-o vară.
E bâtrân și pare că... ar vrea să moară. Dar nu-l lăsăm. L-am încins bine cu chingi de fier (vopsite în verde) și i-am pus și două sprijoane. Ți-ar fi și frică să citești poezii sub el. Dar oricum... cine ți-ar da voie să calci iarba?
E un tei trist. E... ca România astăzi.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
N-am ştiut să fiu o gazdă bună la recentele evenimente... mondene. A venit lume multă- să fie văzută, să vadă, să comenteze, eventual să spună bancuri. N-am ştiut să întreţin atmosfera. Şi-am refuzat să învăţ. Puţin mi-a păsat de sentimentele şi curiozitatea unor oameni pe care nu-i cunoşteam, dar care păreau să ştie totul despre mine.
Aşa că m-am ascuns. M-am refugiat în amintiri, în camera bunicilor. Iar printre altele am descoperit şi fotografiile acestea.
1. Bunica şi bunicul- Artimizia sau Mesa şi Alexa
2. Bunica, bunicul (în dreapta) şi o prietenă
3. Bunicii- cuplul din stânga
4. Bunicul (dreapta) şi cel mai bun prieten
Pe spatele unor fotografii, un scris mărunt în creion:
te rog păstrează această fotografie
Bunica însă nu i-a pus nici o floare pe mormânt. De la moartea lui aproape că nu s-a mai ridicat deloc din pat. Au trecut 9 ani de atunci. Iar acum... sunt din nou împreună.
Sunt sigură că bunicul are basca pusă ştrengăreşte pe-o ureche şi-o ţine pe bunica de după gât, ca altădată.
Aşa că m-am ascuns. M-am refugiat în amintiri, în camera bunicilor. Iar printre altele am descoperit şi fotografiile acestea.
2. Bunica, bunicul (în dreapta) şi o prietenă
3. Bunicii- cuplul din stânga
4. Bunicul (dreapta) şi cel mai bun prieten
Pe spatele unor fotografii, un scris mărunt în creion:
O mică amintire îţi alcătuiesc; află dragă Mesă că eu te iubesc.
Când vei citi aceste rânduri şi de mine îţi vei aminti, dacă eu voi fi in armată, află dragă Mesă că eu pe tine te voi iubi până ce eu voi muri.
Când o fi să intru în mormânt, rupe cu a ta mână o floare şi aruncă pe al meu mormânt.
21 martie 1948
F.Alexa
Bunica însă nu i-a pus nici o floare pe mormânt. De la moartea lui aproape că nu s-a mai ridicat deloc din pat. Au trecut 9 ani de atunci. Iar acum... sunt din nou împreună.
Sunt sigură că bunicul are basca pusă ştrengăreşte pe-o ureche şi-o ţine pe bunica de după gât, ca altădată.
În primul an de facultate mi s-a pus pata să plec cu o bursă. Undeva, nu conta neapărat unde. Și-am fost în Franța. Acolo am văzut, am învățat multe și în plus am căpătat o altă fixație: să fac la diplomă conversia unei clădiri industriale.
Documentându-mă, am dat peste frumusețea asta de clădire de secol XVIII-XIX. A fost dragoste la prima vedere! Ooo... da. E valabil și la clădiri. :D
E fosta fabrică de bere din Turda, monument istoric.
Nu știam mai nimic despre Turda, înafară de proiectul de modernizare al salinei. Și ce alt pretext mai bun pentru a vizita salina, decât documentarea pentru diplomă?
Am ajuns în Cluj marți dimineață, la 6. Ce poți face la ora asta în Cluj? Dar în Turda? Păi... nimic, cum aveam să constatăm. Planul era să sorbim înceeet câte o cafea, pâna la o oră decentă și apoi să luăm autobuzul spre Turda.
Am trecut mofturoși pe lângă prima cafenea. Chelnerița stătea cu mâinile încrucișate în geam și se uita încruntată la trecători. O fi fost doar somnoroasă, dar nu mi-a plăcut. Și eram atât de convinsă că vom avea de unde alege... Ei, da! Am umblat jumate de Cluj și n-am găsit deschise decât fast-food-uri cu gemuleț. (Asta în acea dimineață. A doua zi, când nu mai aveam nevoie, normal că am găsit cafenele și fast-food-uri deschise non-stop.) Până la urmă, după o oră și câțiva kilometri înfrigurați, am mâncat și am băut o cafea pe stradă.
La 7.30 eram deja în Turda. Ningea. Cu fulgi mici-mici, că era ger. În centru am găsit o singură cafenea. Cu două mese și alea ocupate. De trei ori am trecut prin fața ei, din ce în ce mai dalbi, uitându-ne cu ochi de cățeluși înăuntru. Până la urmă... ni s-a părut că s-a eliberat o masă și am intrat. Deja eram atât de înghețați că am fi stat și sprijiniți de-un perete. Salina se deschidea abia la 9, așa că am stat ceva vreme. Nimeni nu părea că se grăbește pe acolo.
Credeam că vom fi primii în salină. Dar pensionarii nu trebuie subestimați niciodată. Cu ocazia asta mi-am amintit de mica mea claustrofobie și de frica de înalțime. Nu fac chiar atacuri de panică, nu m-am aruncat la pământ, n-am plâns după mama, dar... să zicem doar că pozele n-au ieșit tremurate (neapărat) din cauza timpului mare de expunere.
Oricum, proiectul e spectaculos. Ar fi meritat tot drumul, frigul și oboseala chiar și numai pentru a vedea asta.
Pe la 12 părăseam salina pentru a merge la fabrică. Dar uitându-ne pe hartă am decis că ar fi o idee bună să vedem și alt loc important, situat în apropiere (pe hartă, cel puțin)- Castrul roman. Și am pornit la pas pe ulițele turdene. Și am mers... și am mers... și ne lătrau toți câinii neobișnuiți cu turiști tembeli ca noi... și am mers... și am mers... și nu ne mai simțeam picioarele de la mers și urechile de la frig... și am urcat un ditamai dealul... și acolo... NIMIC! Era un deal. Cu iarbă și zăpada. Unde erau ruinele? Pietrele? CEVA, acolo!
Grozav de entuziasmați, în lătrat de câine, am coborât spre fabrică. În spatele ei erau niște colibe din pungi și cartoane, în față vreo 6 câini nervoși pe paparazzi. Am făcut în ciudă câteva poze și ne-am întors în centru. Nu mi-a mai trebuit nimic. Nici planuri de la primărie, nici informații suplimentare despre fabrică, nici poze din centrul orașului. Știam doar că mi-e frig, foame, mă dor picioarele și... nu-mi place Turda!
Și doar nu era vina ei. Am prins-o noi într-o zi proastă.
E fosta fabrică de bere din Turda, monument istoric.
Am ajuns în Cluj marți dimineață, la 6. Ce poți face la ora asta în Cluj? Dar în Turda? Păi... nimic, cum aveam să constatăm. Planul era să sorbim înceeet câte o cafea, pâna la o oră decentă și apoi să luăm autobuzul spre Turda.
Am trecut mofturoși pe lângă prima cafenea. Chelnerița stătea cu mâinile încrucișate în geam și se uita încruntată la trecători. O fi fost doar somnoroasă, dar nu mi-a plăcut. Și eram atât de convinsă că vom avea de unde alege... Ei, da! Am umblat jumate de Cluj și n-am găsit deschise decât fast-food-uri cu gemuleț. (Asta în acea dimineață. A doua zi, când nu mai aveam nevoie, normal că am găsit cafenele și fast-food-uri deschise non-stop.) Până la urmă, după o oră și câțiva kilometri înfrigurați, am mâncat și am băut o cafea pe stradă.
La 7.30 eram deja în Turda. Ningea. Cu fulgi mici-mici, că era ger. În centru am găsit o singură cafenea. Cu două mese și alea ocupate. De trei ori am trecut prin fața ei, din ce în ce mai dalbi, uitându-ne cu ochi de cățeluși înăuntru. Până la urmă... ni s-a părut că s-a eliberat o masă și am intrat. Deja eram atât de înghețați că am fi stat și sprijiniți de-un perete. Salina se deschidea abia la 9, așa că am stat ceva vreme. Nimeni nu părea că se grăbește pe acolo.
Credeam că vom fi primii în salină. Dar pensionarii nu trebuie subestimați niciodată. Cu ocazia asta mi-am amintit de mica mea claustrofobie și de frica de înalțime. Nu fac chiar atacuri de panică, nu m-am aruncat la pământ, n-am plâns după mama, dar... să zicem doar că pozele n-au ieșit tremurate (neapărat) din cauza timpului mare de expunere.
Oricum, proiectul e spectaculos. Ar fi meritat tot drumul, frigul și oboseala chiar și numai pentru a vedea asta.
Pe la 12 părăseam salina pentru a merge la fabrică. Dar uitându-ne pe hartă am decis că ar fi o idee bună să vedem și alt loc important, situat în apropiere (pe hartă, cel puțin)- Castrul roman. Și am pornit la pas pe ulițele turdene. Și am mers... și am mers... și ne lătrau toți câinii neobișnuiți cu turiști tembeli ca noi... și am mers... și am mers... și nu ne mai simțeam picioarele de la mers și urechile de la frig... și am urcat un ditamai dealul... și acolo... NIMIC! Era un deal. Cu iarbă și zăpada. Unde erau ruinele? Pietrele? CEVA, acolo!
Grozav de entuziasmați, în lătrat de câine, am coborât spre fabrică. În spatele ei erau niște colibe din pungi și cartoane, în față vreo 6 câini nervoși pe paparazzi. Am făcut în ciudă câteva poze și ne-am întors în centru. Nu mi-a mai trebuit nimic. Nici planuri de la primărie, nici informații suplimentare despre fabrică, nici poze din centrul orașului. Știam doar că mi-e frig, foame, mă dor picioarele și... nu-mi place Turda!
Și doar nu era vina ei. Am prins-o noi într-o zi proastă.
Fotografiile lui Nick Brandt, sunt diferite față de cele cu care ne-am obișnuit, cu animale sălbatice în acțiune.
Fotografiile lui alb-negru au un aer intim, surprinzând nu numai frumusețea peisajelor, dar și personalitatea subiecților. Multe dintre fotografiile lui par picturi, iar autorul recunoaște că a căutat acest aer idilic, romantic.
Uneori a urmărit subiecții zile întregi, pentru a găsi compoziția perfectă. Nu a folosit teleobiective ci s-a apropiat foarte mult de animale, păstrând în cadru cât mai mult din cer și peisaj, pentru a vedea animalele în contextul mediului lor natural.
A fost greu să aleg doar câteva fotografii, așa că vă invit să vedeți și restul galeriei.
E frumos Copoul toamna.
Au văzut și alții asta. Dar nimeni nu se mai plimba (doar) pe aleile acoperite de frunze. Toți îți fac poze- pe bănci, pe după copaci, pe pod, sub pod, lângă pod, aruncând frunze, sărind, scoțând fundul și boticul la înaintare... Geme facebook-ul de-atâta toamnă!
Suntem toți pricepuți și talentați. Dar fotografiem cam mult și vedem prea puțin.
Un singur bătrânel se plimba cu mâinile la spate, admirând... spectacolul fotografic.
...și nu e o fotografie trucată.
Hăhăia sau... era exorcizat? ...că nu-mi dau bine seama.
foto: Mediafax
via: Dobro.ro
Later edit: Nu scriu pe blog nici despre politică, nici despre religie, dar nu m-am putut abține! Scuzați-mi, așadar, excepția.
Nu puteam să vă dau toate detaliile despre vernisajul Red Bull- Art of Can, neavând poze convingătoare. Am găsit astăzi, din greșeala, câteva deosebit de sugestive, așa că reiau subiectul, pe scurt.
După îndelungi căutări a unei ținute potrivite evenimentului (nici prea-prea... nici foarte-foarte... dar formală totuși, după cum au cerut organizatorii), am ieșit din hotel- Athenee Palace Hilton, ca să dăm peste asta:
...un târg de produse traditionalo-naturalo-popularo-something, completat de un fel de petrecere câmpenească, cu tradiționalii mici, cu bere, kurtos, shawarma ...în fața Ateneului, lângă pavilionul Red Bull.
Să mergi la un vernisaj și să-ti completezi ținuta de seara cu un subtil parfum de mititei... de vis!
După îndelungi căutări a unei ținute potrivite evenimentului (nici prea-prea... nici foarte-foarte... dar formală totuși, după cum au cerut organizatorii), am ieșit din hotel- Athenee Palace Hilton, ca să dăm peste asta:
Să mergi la un vernisaj și să-ti completezi ținuta de seara cu un subtil parfum de mititei... de vis!
...oare ce îl învățam îi explicam povesteam aici? :P
