Affichage des articles dont le libellé est Carti. Afficher tous les articles
Affichage des articles dont le libellé est Carti. Afficher tous les articles
Sanctus e romanul de debut a lui Simon Toyne, scenarist, regizor și producător britanic, partea a unei trilogii.

Citadela este cea mai mai veche fortăreață din lume, săpată direct în muntele din Ruina, în sudul Turciei. Călugării din ordinul Sanctus, un ordin străvechi, precreștin, despre care se credea că a dispărut, practică ritualuri de o violență șocantă și protejează un secret teribil, care ar putea schimba fața omenirii- Sacramentul.

Un călugăr proaspăt inițiat în acest ordin nu suportă secretul ascuns de semenii lui, așa că evadează din Citadelă, se cațără în vârful muntelui presupus a fi de necucerit și... sare. Dar nu înainte de a sta sus cu brațele desfăcute și capul plecat (sub forma literei tau) suficient timp cât să atragă atenția lumii asupra sa și a mesajului său important, ce așteaptă a fi dezlegat.

Astfel, profeția din biblia eretică începe să se îndeplinească, iar de aici întâmplările se succed într-un ritm alert.

”Singura cruce adevărată se va ivi pe pământ
O vor zări cu toții într-o clipă- cu toții se vor minuna
Crucea se va prăbuși
Crucea se va înălța
Ca să descătușeze Sacramentul
Și să vestească o nouă epocă
Prin moartea-i milostivă.”

Personajele sunt bine construite, credibile, acțiunea e complexă și se desfășoară cu rapiditate, într-un ritm cinematografic. Romanul te ”prinde”; devii parte a povestirii și întorci cu nerăbdare pagină după pagină.

Fanatici religioși, dar și eroi tineri și frumoși, polițiști buni și răi, o poveste de dragoste abia sugerată, acțiune alertă, suspans, explozii, împușcături... par mai degrabă ingredientele de succes ale unui film de acțiune (american, desigur), decât ale unui roman. Dar probabil nici nu va trece mult timp până când bestsellerul va deveni blockbuster.

Later edit: Între timp am citit și Cheia, cel de-al doilea roman al trilogiei. E păstrat același ritm alert, are toate ingredientele primei cărți și totuși, pentru că știam deja cu ce se mănâncă trilogia, m-a prins mai puțin. Povestea se putea termina aici, dar în final happy-end-ul ia o întorsătură [nu chiar neașteptată] dar care permite continuarea. Dacă v-a plăcut prima parte, v-o recomand și pe aceasta.
Etichete: 0 comentarii | edit post

Romanul lui F.Scott Fitzgerald, considerat una dintre capodoperele secolului XX, ilustrează perioadă anilor `20, aflată sub mirajul Visului American.

Gatsby e un personaj misterios, cu o avere impresionantă (obținută prin mijloace nu tocmai cinstite), înconjurat de o aură aproape legendară, întreținută de petrecerile fastuase pe care le organizează.

Romanul este o ”dramă a succesului”, cuvântul-cheie fiind bogăția, după care aleargă toți protagoniștii, dar care odată atinsă nu le va aduce fericirea sperată, iar iluzia Visului American va începe să se destrame. Însă, pe lângă alte interpretări, romanul este și o tragică poveste de dragoste, despre care puteți afla mai multe citind romanul sau urmărind filmul ce va apare în decembrie și pe care eu îl aștept cu nerăbdare.



Later edit: Filmul va apare, până la urmă, în 2013. În mai. ...în SUA. 
Etichete: , 0 comentarii | edit post
Barcelona- orașul pe care am impresia că-l cunosc, deși nu l-am vizitat niciodată, a fost motivul principal pentru care am citit această carte.

Pe lângă locație și subiectul era promițător. Negustor de antichități, Artur Aiguader este găsit mort în magazinul său. Fiul vitreg, scriitorul Enrique Alonso, vine în oraș ca să preia afacerile tatălui și se trezește implicat într-o poveste periculoasă legată de un manuscris medieval și un obiect misterios.

Personajele sunt complexe, dar insuficiente uneori, acțiunea ar fi aproape captivantă dacă n-ar fi atât de previzibilă de la un moment dat, iar romanul ar fi aproape bun, dacă stilul ar fi mai cizelat. Dar, ținând cont că e primul roman al unui arbitru de baschet (Julian Sanchez), poate n-ar trebui să fiu prea dură.

Totuși, atunci când acțiunea se învârte în jurul a trei personaje, dintre care două sunt pozitive, e mai mult decât evident cine e criminalul. Iar atunci când unul dintre ”buni” i se confesează la fiecare pas personajului negativ, ai același sentiment frustrant ca atunci când urmărești un film horror/ thriller, iar personajele au mereu ideea genială de a se despărți în fața pericolului. Asta pentru a fi omorâte ușor, ordonat- unul câte unul.

Dar trecând cu vederea unele neajunsuri, romanul nu e prost. E relaxant, se citește ușor, iar călătoria mea cu trenul a fost mai interesantă.

Romanul e bine documentat (deși nu te va solicita excesiv, nu e chiar Pendulul lui Foucault), putând fi citit și ca un fel de ghid turistic la Barcelonei, cu poveștile și istoria sa misteriosă, întortocheată precum străduțele din Cartierul Gotic.
Etichete: 0 comentarii | edit post
”Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.”

Așa își începe Gabriel Garcia Marquez primul volum din trilogia memoriilor sale. Gabo- cum îl alintă prietenii- povestește atât de fermecător încât nu poți lăsa cartea din mână, iar cele 600 de pagini par prea puține.

Poveștile despre copilăria petrecută în casa bunicilor, adolescența cu anii de liceu, studiile universitare întrerupte de vocația scrisului, începuturile într-ale jurnalismului, precum și portretele sau anecdotele despre bunici, părinți, frați și surori, unchi și mătuși, prieteni, colegi sau oameni simpli, anonimi, care i-au marcat viața la un moment dat, sunt toate îmbrăcate într-o aură miraculoasă, magică.

”Era o lume supranaturală, unde lucrurile cele mai fantastice păreau cele de zi cu zi.”

Întâmplările evocate sunt de multe ori familiare, ele fiind sursa de inspirație pentru povestirile și romanele de mai târziu. Cel mai frumos exemplu în acest sens e povestea de dragoste dintre părinții săi, supusă la testul distanței și al timpului  atunci când bunicii o trimit pe tânăra Luisa Santiaga într-o călătorie lungă și dificilă, ”în chip de leac strașnic pentru suferința ei din dragoste”, pentru a-l uita pe telegrafistul sărac- Gabriel Eligio.

După aproape 60 de ani, povestea emoționantă a fost ”furată” pentru romanul Dragostea în vremea holerei

”(...) cu puțin timp înainte de a muri, l-au întrebat într-un interviu (pe tatăl scriitorului) dacă și el ar fi dorit să scrie un roman și a răspuns că da, însă a renunțat (...) pentru că a descoperit atunci că romanul pe care îl scriam eu era la fel cu cel pe care avea de gând să-l scrie el.”

Așa cum titlul inspirat o sugerează, acest prim volum de memorii ilustrează vocația de scriitor a lui G.G. Marquez, situată mereu în centrul existenței sale. Din fiecare pagină transpare ”plăcerea pură de a povesti, starea omenească cea mai asemănătoare levitației”, iar după ce parcurgi ultima pagină ai vrea să o iei de la capăt. Abia atunci înțelegi pe deplin vorbele scriitorului- ”ar trebui să citim numai cărțile care ne obligă să le recitim.”

V-aș spune mai multe, dar e o carte ce nu se poate povesti. Cel puțin nu fără a-i șterge din farmec cu vorbele mele stângace. Am fost cucerită de la primele pagini și m-am despărțit cu greu de ea, ca de un prieten drag. Dar probabil nimic nu m-a atins mai mult decât multiplele referiri la timiditatea paralizantă, incurabilă a scriitorului, care nu l-a părăsit nici până în prezent, rămânând la fel de emoționat atunci când trebuie să vorbească la telefon sau să acorde un interviu.

Cunosc timiditatea asta ”de pitpalac”. E cea care m-a făcut să recitesc de 5 ori textul și să-l public cu emoții. Deși știu- e ceva banal. Și totuși...
Etichete: 2 comentarii | edit post
Pfuu... ce praf s-a depus pe blogul meu!

Ziua e mai lungă vara, dar cum tot 24 de ore are (știu, v-am spus o mare noutate), cumva n-am reușit să mai scriu pe aici. Am zeci de postări nefinalizate, care așteaptă cuminți să le vină rândul. Sau toamna. 

Și totuși ce fac vara asta de sunt așa ocupată? Păi... îmi petrec vacanța la munte. Sau în Bucovina. Care variantă sună mai bine? Înainte de a mă invidia, să știți că asta înseamnă de fapt că sunt acasă și nu la vreo pensiune, iar ”vacanță” e un fel de a spune. De multă vreme nu m-am mai trezit la 7 fără și n-am mai muncit atât ca în ”vacanță”...

Dar e bine așa. Printre picături mai am timp și de arhitectură, și de pictat, și de citit, și de bijuterii, ba chiar și de plimbări prin pădurile de brazi de care mi-era dor. De net am mai puțin timp. Dar e binevenită și o cură din aceasta.

Pentru că am cumpărat de ceva timp un ”lichid de mascare” (drawing gum/ masking fluid) și n-am avut timp să-l încerc până acum, am mâzgălit ce se vede mai jos. Părțile albe au fost protejate de cauciucul ăsta lichid, pe care l-am îndepărtat la sfârșit. Nu sunt mari opere de artă, dar a fost un experiment reușit.


Când am cumpărat șmecheria asta utilă, pe care o căutam de mult timp, dar nu știam cum se cheamă, entuziasmul mi-a fost tăiat de vânzătorul care m-a întrebat sec: Dar știi ce e ăsta? Cum se folosește? Nu... dar îmi place așa mult borcănașul... Mda! Probabil îmi luasem, din greșeală, fața tâmpă cu mine. ...în loc de cea artistico-boemă, cu ochi integenți. Se mai întâmplă.

Voi ce mai faceți? Pe unde vă petreceți vacanța caniculară? Ce filme ați mai văzut? Ce cărți ați mai citit? (Eu am câteva bunătăți pe care mi le doream de muuult și abia aștept să ajung la ele. Însă, deocamdată mă plimb cu gândul prin America.)

O vară frumoasă, dragilor!
S-a lăsat ceva timp așteptată această carte. Și când în sfârșit a ajuns la mine, am lăsat-o și eu să aștepte, fiind deja în vârtejul prezentărilor de prediplomă și disertație. Așa se face că scriu recenzia în ultima zi a campaniei VALLuntar (Pentru fiecare post scris echipa ALL va lucra 15 minute pentru un centru ales de bloggeri, iar pentru fiecare comentariu referitor la carte şi la campanie se mai adaugă încă 3 minute de voluntariat. Mai multe despre aceasta campanie puteti afla aici.)

Gargui nu e clasicul roman de dragoste (nu vă lăsați păcăliți de inimioara de pe copertă, concentrați-vă pe flăcări). Nu e chiar o lectură facilă, dar e intrigantă, captivantă pe alocuri. Nu aș recomanda-o totuși persoanelor pudice sau foarte sensibile.

Naratorul romanului e un bărbat tânăr, cu un trecut dificil. Are un accident de mașină din care scapă cu viață, dar suferă arsuri foarte grave pe tot corpul și trece prin dureri greu de imaginat.

Dar pentru că autorul a vrut totuși să ne imaginăm chinurile prin care trece personajul principal , acestea sunt descrise foarte plastic, foarte expresiv- aproape că simți căldura flăcării și mirosul cărnii arse.

”Îmi imaginez, dragi cititori, că ați avut unele experiențe legate de căldură. Poate ați înclinat ceainicul într-un unghi nefericit, iar aburul vi s-a insinuat pe mânecă; sau dintr-o îndrăzneală copilărească, ați ținut între degete un chibrit aprins cât mai mult posibil. (…) Dacă nu ați avut parte decât de acest gen de incidente minore, vreau să vă imaginați ceva cu totul inedit. Închipuiți-vă că ați aprins un arzător al sobei- să zicem că este vroba despre o sobă electrică, cea cu arzătoare negre spiralate. (…) O nuanță vag violetă ar putea să apară înnădită între elementele negre ale arzătorului, după care spirala își asumă tonuri roș-vineții, ca murele necoapte. Apoi se înroșește spre portocaliu, și în sfârșit- în sfârșit!- ajunge de un intens roșu aprins. Destul de frumos, nu? Acum plecați capul în așa fel încât ochii să fie la același nivel cu arzătoarele și să puteți privi unduirea străvezie de deasupra elemenților. Gândiți-vă la toate acele filme vechi în care eroul se pomenește privind în deșert la oaza nesperată. (…) Acum plesniți cu palma aceea sensibilă și receptivă arzătorul acela incandescent.

Etichete: 5 comentarii | edit post
”La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî”, îşi face apariţia... însuși diavolul. E un domn îmbrăcat cu gust - ”costum gri, scump și pantofi de fabricație străină, în ton cu costumul, beretă cenușie, pusă fudul, pe-o ureche, iar la subsoară un baston cu măciulie neagră, imitând un cap de pudel. (...) Pe scurt, un străin.” 
 
Se prezintă drept Woland- profesor de magie neagră, venit la Moscova pentru consultanță. Însoțit de suita sa pestrița (Behemoth- ”un motan uriaș (...) rotofei ca un purcel, negru ca un corb”, Azazello- un ins mic, ”dar nemaipomenit de lat în umeri”, cu ”părul roșu ca para focului” și Koroviev- ”deșiratul în carouri”), diavolul stârnește haosul în oraș. 
 
Mai întâi, îl convinge pe un redactor ateu că nu e greu să afli când și cum va muri cineva, mai precis el. Apoi, pentru că redactorul e sigur că Iisus n-a existat și încearcă să-l convingă și pe un tânăr poet de acest lucru, le povestește întâlnirea dintre Pilat din Pont- procuratorul Iudeei și un tânăr arestat fiindcă ar fi stârnit tulburări în Ierusalim- Yeshua Ha-Nozri.
 
De aici încolo, romanul curge pe două planuri- unul al faptelor întreprinse de Woland și suita sa și altul al frământărilor lui Pilat, care condamnă la moarte un om despre care știe că e nevinovat. 

Diavolul provoacă situații mai degrabă hilare, decât diabolice, dar care scot ce-i mai rău din oameni. Mai toți cei ce intră în contact cu el ajung să se întâlnească la spitalul de nebuni. 
 
Tot aici facem cunoștință și cu Maestrul- un scriitor ratat, ajuns în pragul nebuniei pentru că nu-și poate termina romanul despre Iisus și Pilat din Pont. Romanul maestrului e mai mult o revelație, singura sa operă fiind scrisă sub influență divină, pentru că el nu scrie ficțiune, ci povestește ”ceea ce nu văzuse, dar despre care știa, fără îndoială, că a fost, s-a întâmplat.” 
Margareta, iubita maestrului, femeia care fiindcă nu cere nimic, va obține tot ce dorește, va face un pact cu Diavolul, pentru a-și regăsi și salva Maestrul.

În final, Maestrului i se oferă șansa de a-și încheia romanul, însă nu din postura de scriitor, ci ca protagonist. ”Ești liber! Liber! El te așteaptă!”, spuse el, devenind erou al propriului roman. Oferă astfel liniște unui om chinuit de remușcări, după ce el însuși primește aceeași recompensă:
 
El n-a meritat lumina, el a meritat liniștea.”
___________________________________________________________________________

Romanul lui Bulgakov- Maestrul și Margareta, considerat una dintre capodoperele literare ale secolului XX, e o lectură cativantă, ce îmbină cu succes realitatea biografică cu ficțiunea artistică, având și multiple referințe religioase, demonologice, ezoterice, simbolistice.

În scrierea și perfecționarea continuă a romanului (până la moartea sa), Bulgakov încearcă să corecteze realitatea nesatisfăcătoare în care se zbătea. Acesta vorbea despre anul 1929 ca despre ”anul catastrofei” sale personale. Din acest moment nu i se va mai publica nici o carte, nici nu i se va mai juca vreo piesă de teatru. Cuprins de disperare, în 1929 îi adresează lui Stalin o petiție, iar în 1930 o scrisoare, devenită celebră drept un model al dizidenței asumate. Efectul scrisorii este neașteptat, Bulgakov primind un telefon de la Stalin, în care i se sugerează o viitoare întâlnire. În urma telefonului, este angajat la teatru dar necazurile sale nu se sfârșesc aici.

Începând din 1928, Bulgakov a lucrat doisprezece ani la acest roman, rescriindu-l si completându-l continuu (chiar și orb, pe patul de moarte, dictând soției sale). De teama poliției politice, aruncă de mai multe ori manuscrisele în foc, asemenea Maestrului din propriul roman.

Întâlnirea salvatoare, după care scriitorul spera să poată fi lăsat să-și scrie opera în liniște și să o publice, se va lăsa așteptată. În roman însă, ”magul” bolșevic este înlocuit de magul negru-Woland. Și în timp ce Stalin tace, Woland și suita sa îl salvează pe Maestru și îi pedepsește pe cei ce i-au fost potrivnici, oferându-i în final ...liniștea.
___________________________________________________________________________
Mai multe ilustrații aici.
Etichete: 0 comentarii | edit post
Povestea ce urmează să o vedeți a mai fost spusă. De multe ori. Dar noi o vom spune altfel...

Așa începe animația ce reinterpretează celebra piesă shakesperiană și îi dă un final fericit (cum altfel?!). Povestea nu are nimic special, dar mizează pe dragălășenia piticilor de grădină. Fără a fi o capodoperă în domeniul animațiilor sau al poveștilor universale de dragoste imposibilă, are destule momente haioase.
 

Personal, nu îmi plac nu sunt înnebunită după piticii de grădină din teracotă, care îmi cam dau fiori...



...dar îmi sunt dragi cei adevărați, despre care puteți afla totul (de la dimensiuni, alimentație, până la viața amoroasă) din cartea ”Viața secretă a Gnomilor”- are ilustrații foarte frumoase și descrierile sunt simpatice. Eu am citit-o în franceză. Nu știu dacă a fost tradusă și în română, dar dacă o găsiți ar fi un cadou frumos pentru copiii mici și mari.

Asta... dacă nu aveți o fobie pentru pitici. :D


Etichete: , 0 comentarii | edit post
”Închiriasem odată o cameră împreună cu un prieten care mă înnebunise, pur și simplu. Stătea tolănit pe canapea ceasuri întregi și nu mă mai slăbea din ochi în timp ce eu îmi vedeam de treburi prin odaie. Spunea că-i face bine să mă vadă forfotind fără rost, de colo până colo. Simțea că în felul acesta viața căpăta sens, că nu i se mai părea un vis deșert, prin care treci ca un gură-cască, ci o menire nobilă, plină de răspunderi și muncă încordată. Și, iarăși, își punea întrebarea cum de a putut trăi până acum, nevând pe nimeni la care să se uite cum muncește.

Eu am o cu totul altă fire. Nu pot să stau cu brațele încricișate și să văd cum altul trudește și transpiră. Simt întotdeauna nevoia să mă scol și să supraveghez, să umblu după el cu mâinile în buzunar și să-i spun ce are de făcut. De vină e firea mea păcătoasă, sunt prea energic.”
(Jerome K. Jerome- Trei într-o barcă)

Dacă nu ați citit-o până acum și mostra de umor englezesc v-a stârnit pofta, vă recomand romanele lui Jerome K. Jerome- Trei într-o barcă și Trei pe două biciclete.

Inițial, cartea s-a vrut un ghid de călătorie, așa că subiectul e destul de simplu- naratorul, împreună cu doi prieteni și un câine, călătoresc intr-o barcă cu vâsle pe Tamisa, de la Londra la Oxford. Întâmplările prin care aceștia trec nu sunt excepționale, dar modul de a analiza și prezenta lucrurile obișnuite, provoacă râsul și la 120 de ani de la publicare.
Etichete: 0 comentarii | edit post
Pentru cei care mai erau încă reticienți în privința cărților în format electronic și evocau nostalgici mirosul cărților "adevărate" (ca mine, de altfel) sau chiar și pentru cei care umblau de nebuni prin anticariate, deschizând cărți la întâmplare și inspirând adânc (am auzit doar, nu cunosc) ...problema a fost rezolvată!

Ta - daaam!
 
Nu știu, însă, dacă trebuie sa șpreiezi generos gadgetul (și dacă va mai funcționa după) sau direct cititorul.

Și ca să vă conving că teoria cu mirosul cărților tipărite e una serioasă, vă invit sa citiți -în format electronic, desigur!-, o carte despre acest subiect- Mirosul cărților: Un studiu cultural-istoric despre percepția olfactivă în literatură (deci lucrare serioasă, da?)
Vă aștept cu rezumatul.


Să nu citiți toamna... un roman omonim. Nici chiar dacă uitați acasă o carte bună și la chioșcul de ziare din gară aveți de ales între Toamna și Răzbunarea lui nu-știu-cum. Decât... dacă veti neapărat să cădeți într-o depresie cu gust nordic.



Romanul lui Mons Kallnetoft se vrea a fi polițist. Eu însă n-am găsit urmă de suspans în el. Doar ploaie... care duce la depresie... care duce la alcoolism... și care mi-a amintit de nord-ul ploioso-depresiv unde am locuit și eu pentru o scurtă perioadă.

Toată atmosfera e gri- nuanțe de gri întinse și amestecate de o ploaie ce pare a fi fără sfârșit. Singurele pete de culoare sunt pelerinele lor de ploaie (de firmă sau nu)- galbene, verzi, albastre.

Aproape la fel de prezentă ca ploaia e Ikea. Dacă un personaj se întreabă cât e ora... se uită pe perete la un ceas Ikea. Dacă un alt personaj doarme intr-o camera jegoasă de hotel... se imaginează dormind pe o saltea confortabilă de la Ikea. Un apel misterios, format de la un telefon public, e dat (bineînteles!) din parcarea Ikea. Alte întâlniri (violente sau nu) se petrec în aceeași parcare.

Cred că pe copertă ar fi trebuit o atenționare- Acest roman conține plasare de produse... și cam atât.
Etichete: 4 comentarii | edit post
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...