Din cand in cand... mi-e dor...
Affichage des articles dont le libellé est De prin Franta adunate. Afficher tous les articles
Affichage des articles dont le libellé est De prin Franta adunate. Afficher tous les articles
Am scris textul de mai jos dintr-o suflare. Dar apoi am pierdut mult timp gandindu-ma daca sa il public sau nu.
Mi s-a parut prea... sincer. Si uneori sinceritatea asta ii sperie pe ceilalti. E adesea gresit inteleasa sau e prilej de ironii... Nu ca ar avea ciorna asta de blog milioane de cititori, dar sunt cei care conteaza. Am incredere insa in ei ca vor intelege ceea ce trebuie.
Dupa 5 luni de “acolo”, am ajuns “aici” si totul e schimbat, chiar si eu sau poate ca mai ales eu. Cand am plecat, credeam ca va fi o reintoarcere dupa 5 luni, dar... e ca si cum as fi ajuns din nou intr-un loc nou si o voi lua de la capat. Ma adaptez repede, dar inceputurile, desi pline de speranta, sunt dificile si putin deprimante, pentru ca succed mereu unui sfarsit.
In noiembrie-decembrie m-am inscris la interviul Erasmus doar pentru ca il ratasem cu un an inainte si nu vroiam sa-mi mai para rau inca o data. Era ultima sansa. M-am inscris dintr-un impuls, dar am renuntat dupa ceva analiza si nu m-am prezentat la interviu. Decisesem ca mi-era prea bine acasa, pe toate planurile, si nu aveam de ce sa las totul si sa plec.
Eh... insa decanul si soarta au avut alte planuri cu mine. Asa ca in ziua afisarii rezultatelor am aflat ce trebuie sa plec in Franta. Daca-i ordin… cu placere!
2 luni mai tarziu, pe 5 februarie, aterizam pe aeroportul din Charleroi, pe o vreme la fel de deprimanta cum avea sa fie toata luna. Am mai zis ca inceputurile sunt grele.
Asa grozav m-am adaptat la vremea din Lille, incat in prima saptamana nici n-am putut ajunge la facultate, pentru ca am facut o sinuzita de toata frumusetea.
Am trecut insa peste momentele grele, penibile, obositoare, ofensatoare sau chiar dureroase si in final balanta trage mai greu spre partea frumoasa a perioadei.
Am calatorit mult, Franta fiind doar primul pas si pretextul pentru a pleca si in alte locuri, am vazut si am invatat multe lucruri, mai mult sau mai putin legate de arhitectura, am cunoscut diversi oameni, din n-spe tari si poate ca am ramas si cu cativa prieteni, dar in timpul asta m-am redescoperit si pe mine.
Nu e nimic spectaculos, nu m-am schimbat radical (nu cred ca oamenii se pot schimba in esenta nici chiar atunci cand vor asta), am avut doar ocazia sa ma privesc altfel si sa mai descopar cate ceva despre mine. Am scapat de asteptarile celorlalti, de lucrurile pe care cred ei ca le stiu despre mine… si am privit ce a ramas dincolo de asta. Poate ca nu mereu mi-a placut ce am vazut, dar uneori am reusit si sa ma surprind, avand ocazia de a fi sincera cu mine-insumi si doar atat.
Ce face din perioada Erasmus ceva special, e tocmai caracterul asta de “perioada”, de temporar. Profiti de tot timpul pe care il ai, tocmai pentru ca stii ca vei pleca si nimic nu va mai fii la fel. Poti sa experimentezi, sa descoperi, sa inveti multe, sa te reinventezi chiar sau poti sa alegi varianta de la polul opus, suferind de dor si numarand zilele pana pleci.
Calatoria asta n-a vrut sa fie si nici n-a fost un drum initiatic, o revelare a sinelui si totusi... a fost mai mult decat ma asteptam. Desi sunt constienta de lucrurile care s-au schimbat irecuperabil aici, acolo... si poate ca le regret... nimic nu ramane la fel. Probabil ca ele ar fi ajuns oricum aici, chiar si daca nu plecam.
Francezii spun ca cineva care vine in N-ul Frantei, in zona Ch-ti, plange de doua ori: o data cand vine si apoi cand pleaca.
Desi nu plang ca am plecat, am sentimentul asta al sfarsitului implacabil. Si totusi ma bucur atat de amintirile frumoase adunate, cat si de tampeniile facute, ca parte a unei experinte reusite, ce va avea mereu un loc special in mintea si inima mea.
Si acum... un nou inceput. :)
Mi s-a parut prea... sincer. Si uneori sinceritatea asta ii sperie pe ceilalti. E adesea gresit inteleasa sau e prilej de ironii... Nu ca ar avea ciorna asta de blog milioane de cititori, dar sunt cei care conteaza. Am incredere insa in ei ca vor intelege ceea ce trebuie.
Dupa 5 luni de “acolo”, am ajuns “aici” si totul e schimbat, chiar si eu sau poate ca mai ales eu. Cand am plecat, credeam ca va fi o reintoarcere dupa 5 luni, dar... e ca si cum as fi ajuns din nou intr-un loc nou si o voi lua de la capat. Ma adaptez repede, dar inceputurile, desi pline de speranta, sunt dificile si putin deprimante, pentru ca succed mereu unui sfarsit.
In noiembrie-decembrie m-am inscris la interviul Erasmus doar pentru ca il ratasem cu un an inainte si nu vroiam sa-mi mai para rau inca o data. Era ultima sansa. M-am inscris dintr-un impuls, dar am renuntat dupa ceva analiza si nu m-am prezentat la interviu. Decisesem ca mi-era prea bine acasa, pe toate planurile, si nu aveam de ce sa las totul si sa plec.
Eh... insa decanul si soarta au avut alte planuri cu mine. Asa ca in ziua afisarii rezultatelor am aflat ce trebuie sa plec in Franta. Daca-i ordin… cu placere!
2 luni mai tarziu, pe 5 februarie, aterizam pe aeroportul din Charleroi, pe o vreme la fel de deprimanta cum avea sa fie toata luna. Am mai zis ca inceputurile sunt grele.
Asa grozav m-am adaptat la vremea din Lille, incat in prima saptamana nici n-am putut ajunge la facultate, pentru ca am facut o sinuzita de toata frumusetea.
Am trecut insa peste momentele grele, penibile, obositoare, ofensatoare sau chiar dureroase si in final balanta trage mai greu spre partea frumoasa a perioadei.
Am calatorit mult, Franta fiind doar primul pas si pretextul pentru a pleca si in alte locuri, am vazut si am invatat multe lucruri, mai mult sau mai putin legate de arhitectura, am cunoscut diversi oameni, din n-spe tari si poate ca am ramas si cu cativa prieteni, dar in timpul asta m-am redescoperit si pe mine.
Nu e nimic spectaculos, nu m-am schimbat radical (nu cred ca oamenii se pot schimba in esenta nici chiar atunci cand vor asta), am avut doar ocazia sa ma privesc altfel si sa mai descopar cate ceva despre mine. Am scapat de asteptarile celorlalti, de lucrurile pe care cred ei ca le stiu despre mine… si am privit ce a ramas dincolo de asta. Poate ca nu mereu mi-a placut ce am vazut, dar uneori am reusit si sa ma surprind, avand ocazia de a fi sincera cu mine-insumi si doar atat.
Ce face din perioada Erasmus ceva special, e tocmai caracterul asta de “perioada”, de temporar. Profiti de tot timpul pe care il ai, tocmai pentru ca stii ca vei pleca si nimic nu va mai fii la fel. Poti sa experimentezi, sa descoperi, sa inveti multe, sa te reinventezi chiar sau poti sa alegi varianta de la polul opus, suferind de dor si numarand zilele pana pleci.
Calatoria asta n-a vrut sa fie si nici n-a fost un drum initiatic, o revelare a sinelui si totusi... a fost mai mult decat ma asteptam. Desi sunt constienta de lucrurile care s-au schimbat irecuperabil aici, acolo... si poate ca le regret... nimic nu ramane la fel. Probabil ca ele ar fi ajuns oricum aici, chiar si daca nu plecam.
Francezii spun ca cineva care vine in N-ul Frantei, in zona Ch-ti, plange de doua ori: o data cand vine si apoi cand pleaca.
Desi nu plang ca am plecat, am sentimentul asta al sfarsitului implacabil. Si totusi ma bucur atat de amintirile frumoase adunate, cat si de tampeniile facute, ca parte a unei experinte reusite, ce va avea mereu un loc special in mintea si inima mea.
Si acum... un nou inceput. :)
Cum cele mai bune hotarari sunt cele spontane... luni, foarte de dimineata, pe la 1, ne-am hotarat sa mergem din nou la mare. Fara gasca mare de data asta... doar noi, ca fetele. :)
Pana am stabilit unde anume sa mergem, am facut bagajul... se facuse deja tarziu. Am dormit doar cateva ore pana la 6.
Iulia fusese deja in Calais si ne bazam pe cunostintele ei... caaare nu prea ne-au ajutat pana nu ne-am uitat serios la harta.
Pe plaja efectiv am ajuns dupa 10... dar suficient de devreme incat sa o inauguram noi saptamana asta si sa gasim inca gunoaiele ramase acolo din weekend.
Dar n-a fost asa rau. O plaja ceva mai goala imi place... pentru ca nu baile de multime ma intereseaza.
Pana am stabilit unde anume sa mergem, am facut bagajul... se facuse deja tarziu. Am dormit doar cateva ore pana la 6.
Pe plaja efectiv am ajuns dupa 10... dar suficient de devreme incat sa o inauguram noi saptamana asta si sa gasim inca gunoaiele ramase acolo din weekend.
Dar n-a fost asa rau. O plaja ceva mai goala imi place... pentru ca nu baile de multime ma intereseaza.
Dupa doua zile de prezentari semi-penibile, semi-ipocrite, destul de plictisite/plictisitoare, prea putin/prea mult sau prea tarziu criticate, dupa multe, multe aplauze, ce n-au sters totusi nimanui cearcanele adunate... am aflat rezultatele.
Am trecut! E bine, pentru ca asta era scopul. Nu vroiam premiul I cu coronita. Sunt doar putin suparata pentru ca m-am agitat prea mult pentru asta (mai ales pentru predarea finala) si n-am inteles ca zarurile erau de mult aruncate si nici daca lucram in ultimele zile stand in cap... nu era nici o diferenta!La inceputul semestrului eram in grupa vreo 30 si ceva de studenti (masterI + master II), dintre care vreo 10 erasmusi. Pana la final, multi francezi au cedat si au renuntat (strainii nu si-au permis luxul asta) si am ajuns la final sa fim doar vreo 25.
Notele aici sunt de la 1 la 20. Dar cele mai mari note primite au fost doua de 16 si alte doua de 15. Cea mai mica nota de trecere este 8 si au fost destule de 8,9,10. Si de parca 20 de note nu le sunt suficiente, au mai adaugat si cate un + sau -.
Un singur francez a picat proiectul, unii au fost trecuti din mila sau dupa principiul "lasa, ca e baiat bun", altii au primit note "de incurajare", dar destui si pentru merit.
Maine ar trebui sa aflam rezultatele examenelor. Si daca nu am nici o restanta... pot sa incep vacanta!!!! :D
3 ore de somn, in ultimele 60 de ore...
Se pare ca programul pentru predarile la arhitectura este universal valabil. ...Si colegii francezi aveau cearcanele pana la barba.
Din aceeasi serie de comparatii intre iarba mai verde a vecinului si iarba noastra: si aici se schimba data predarilor. Cu o mica deosebire: daca acasa se amana predarea cu o zi, doua, o saptamana, o luna... dupa pulsul colectiv, aici s-a mutat predarea... mai repede!!!
... doar ca sa ne pacaleasca si sa nu vina nici un prof la predare in ziua respectiva. Simpatici oameni!
C'est presque fini, ca comedie aussi!... maine va fi evaluarea pentru distractia asta de 5 luni.
Mi-a placut proiectul pentru ca aici mi-au cerut "sa ma joc mai mult" si asa ceva n-as fi putut face acasa. Predarea a fost insa la fel de criminala... sa nu-mi fie dor cumva!
Dar... am terminat! In sinea mea... dansez. :D twist! ...dar in realitate ma simt si arat ca un zombie. Fug la somn!
Let's shake 'em down ! ;)
Se pare ca programul pentru predarile la arhitectura este universal valabil. ...Si colegii francezi aveau cearcanele pana la barba.
Din aceeasi serie de comparatii intre iarba mai verde a vecinului si iarba noastra: si aici se schimba data predarilor. Cu o mica deosebire: daca acasa se amana predarea cu o zi, doua, o saptamana, o luna... dupa pulsul colectiv, aici s-a mutat predarea... mai repede!!!
... doar ca sa ne pacaleasca si sa nu vina nici un prof la predare in ziua respectiva. Simpatici oameni!
C'est presque fini, ca comedie aussi!... maine va fi evaluarea pentru distractia asta de 5 luni.
Mi-a placut proiectul pentru ca aici mi-au cerut "sa ma joc mai mult" si asa ceva n-as fi putut face acasa. Predarea a fost insa la fel de criminala... sa nu-mi fie dor cumva!
Dar... am terminat! In sinea mea... dansez. :D twist! ...dar in realitate ma simt si arat ca un zombie. Fug la somn!
Let's shake 'em down ! ;)
Dupa vreo 4 ore de somn, am plecat cu greu la gara, sa luam trenul spre Boulogne sur mer.
In stilul caracteristic erasmusilor (
Vreo 20 de oameni... cu ghiozdane in spate si pungi cu provizii... alergand spre tren... cu un minut inainte de plecare. Vizualizati! :D
Am reusit sa ajungem, dar acolo... surpriza! Trenul era plin cum numai in doua personale am mai urcat. Unul Suceava-Iasi, altul Brasov-Sighisoara... cand urcau calatorii din mers, doar ca sa prinda un loc in picioare. Bine... tehnic unul nu se pune, pentru ca eu in acceleratul Brasov-Sighisoara am urcat in jumatatea de tren care se despartea si mergea spre Budapesta... dar asta-i alta poveste!
Bine totusi ca acum eram in Franta si nu in Romania. Dupa cateva minute au adus inca 2 vagoane si am plecat spre mare in conditii decente.
Pe tren... revelatia, revelatiilor!!! Am realizat ca nu mai fusesem la mare de mai bine de 10-12-15 ani... nici nu mai stiu! De pe vremea cand puteam dormi lejer intinsa pe bancheta din spate... pentru ca nu mai erau locuri la hotel.
De cum am simtit miros de mare... m-a cuprins un entuziasm de copil... ce nu m-a parasit deloc pana la plecare. Toata ziua am fost numai un zambet! Dupa cum se vede...
Cum ai putea incepe o zi frumoasa, altfel decat cu o vizita in cimitir? Uite, asa inveti sa apreciezi viata!
Père Lachaise- alt cimitir, alte celebritati.
Mormantul lui George Enescu era dintr-un calcar galbui, ros de vreme. Simplu, gol si trist. Normal, toate mormintele sunt triste cumva, dar al lui parea... uitat. Ne-a parut rau ca nu am avut o floare...
Mormantul lui Oscar Wilde... cel mai pupat de acolo. Era plin de urme de ruj, de inscriptii care ii declarau iubirea eterna, de turisti care puneau noi buze pe el si isi facea poze in timpul acestui omagiu. Habar n-aveam ca se bucura de atata popularitate post-mortem.
Dar vedeta cimitirului a fost Jim Morrison.
Père Lachaise- alt cimitir, alte celebritati.
Dar vedeta cimitirului a fost Jim Morrison.
Cand m-am inscris la cursul Arts plastiques stiam doar ca va trebui sa desenez. Nu ma consider mare geniu artistic, dar la momentul ala parea sansa unor credite obtinute mai usor (pe care oricum nu le pot echivala acasa... dar asta-i alta poveste).
Insa la primul curs am intarziat putin si am avut nesansa de a-mi ramane un sevalet aproape, muuuult prea aproape de fata goala si trista din mijlocul atelierului.
Eram atat de aproape, incat fiecare schimbare de pozitie era o provocare pentru integritatea privirii mele.
N-am o problema cu nuditatea, dar nici macar oamenii imbracati nu fac parte din subiectele mele preferate pentru desen. Era insa prea tarziu sa renunt la curs, si cum alte 2 ore faceam si fotografie... am continuat. Insa m-am invatat minte sa ajung la timp si sa-mi aleg un sevalet bine pozitionat.
Modelele astea par colege cu noi, pentru ca n-au mai mult de 20-25 de ani, dar sunt asa sterse si chiar uratele, incat... da, dezbracatul pare singura varianta pentru ca cineva sa se uite si la ele.
Si stau acolo concentrate, melancolice chiar, cu un aer de copil-pedepsit-sa-stea-gol-in-fata-clasei, dar care isi accepta cu demnitate soarta.
Iar noi le desenam in cate 5 minute in diferite pozitii, dar nu asa cum le vedem, ca ar fi prea usor... ci rotite, in oglinda, cu capul in jos... In fine, nu ma omor dupa exercitiile astea.
Dar la ultima ora am avut surpriza sa gasesc in atelier un model... masculin. Spre deosebire de fete, care pareau pedepsite, legate de un picior sa stea acolo, el parea ca a castigat la loto premiul cel mare... atat era de fericit ca se afla acolo!
Insa la primul curs am intarziat putin si am avut nesansa de a-mi ramane un sevalet aproape, muuuult prea aproape de fata goala si trista din mijlocul atelierului.
Eram atat de aproape, incat fiecare schimbare de pozitie era o provocare pentru integritatea privirii mele.
N-am o problema cu nuditatea, dar nici macar oamenii imbracati nu fac parte din subiectele mele preferate pentru desen. Era insa prea tarziu sa renunt la curs, si cum alte 2 ore faceam si fotografie... am continuat. Insa m-am invatat minte sa ajung la timp si sa-mi aleg un sevalet bine pozitionat.
Modelele astea par colege cu noi, pentru ca n-au mai mult de 20-25 de ani, dar sunt asa sterse si chiar uratele, incat... da, dezbracatul pare singura varianta pentru ca cineva sa se uite si la ele.
Si stau acolo concentrate, melancolice chiar, cu un aer de copil-pedepsit-sa-stea-gol-in-fata-clasei, dar care isi accepta cu demnitate soarta.
Iar noi le desenam in cate 5 minute in diferite pozitii, dar nu asa cum le vedem, ca ar fi prea usor... ci rotite, in oglinda, cu capul in jos... In fine, nu ma omor dupa exercitiile astea.
Dar la ultima ora am avut surpriza sa gasesc in atelier un model... masculin. Spre deosebire de fete, care pareau pedepsite, legate de un picior sa stea acolo, el parea ca a castigat la loto premiul cel mare... atat era de fericit ca se afla acolo!
A venit vacantaaa... cu trenul din Frantaaa... :)
Mi-am inghesuit hainele in bagajelul meu mai mic de 55x40x20 cm (sper!) si plec in curand spre tari mai calde. Caut oameni vechi in locuri noi... si sper sa ne (re)gasim.
Imi place sa calatoresc, dar acum mi-ar placea sa ajung direct, fara a schimba 6 mijloace de transport. Nu s-ar putea cumva?
Frica mea: Am o singura carte cu mine si aia mititica. Ce ma fac daca o termin? ... I need a backup plan! Faaast!!
Mi-am inghesuit hainele in bagajelul meu mai mic de 55x40x20 cm (sper!) si plec in curand spre tari mai calde. Caut oameni vechi in locuri noi... si sper sa ne (re)gasim.
Imi place sa calatoresc, dar acum mi-ar placea sa ajung direct, fara a schimba 6 mijloace de transport. Nu s-ar putea cumva?
Frica mea: Am o singura carte cu mine si aia mititica. Ce ma fac daca o termin? ... I need a backup plan! Faaast!!
Dupa excursia in Germania (despre care mi-am facut o promisiune personala ca voi scrie, in cele din urma) am socializat suficient cu colegii, incat sa ajungem intr-o alta etapa a relatiei. Semnalul... am inceput sa ne pupam.
Frateee.. si cat ne mai pupam! La fiecare revedere, la fiecare despartire... cu un grup intreg. In general, daca cunosti chiar si o persoana dintr-un grup si mergi sa o saluti (deci NORMAL si sa o pupi...) trebuie sa te pupi cu tot grupul.
Eu, o persoana nu foarte pupacioasa de felul meu, inca nu m-am obisnuit cu obiceiul. Mi se intampla de multe ori sa plec si sa uit "acel ceva". Si le vad ochisorii... cum se uita dupa mine si parca imi spun din priviri ca mai trebuie sa fac ceva inainte de a ii saluta si a o sterge... si totusi... imi dau seama dupa vreo 30m ca IAR am uitat. ...Merdre!
Nici nu ma mir ca francezii nu sunt deloc punctuali. Sunt sigura ca ei incearca... si se pornesc de acasa la timp si se grabesc si se straduiesc... dar daca pe drum se intalnesc cu 2 vecini de palier, 3 colegi din generala, 2 prieteni prin metrou si inca vreo 4 colegi care merg si ei la facultate... pai pana ii iau pe toti la rand....... Clar, iar intarzie!! Dar nu e nici o problema ca intarzie la cursuri cate 15-20, 30min, oricum TOTI ajung tarziu...chiar si profii, ca si ei tot francezi sunt. Dar intra discret in clasa... se aseaza incet in banca... apoi incep "toc-toc" cu toti colegii din jur.
Sincer... mie nu mi se pare deloc politicos asa!! Nu!!! Cel mai bine ar fi sa intri in clasa si sa mergi intai la prof sa-l pupi, apoi sa continui cu toti colegii de pe randul unde stai in amfiteatru.. sau macar cu cei din jurul tau. Si ce distractie ar fi... mai ales ca trei sferturi din studenti ajung cu cel putin jumatate de ora mai tarziu (cursul incepand oricum "la si un sfert").
P.S: Tot prin nordul Frantei, dar ceva mai in vest... la salut se pupa de 4 ori!!! Ma intreb si eu... oare oamenii aia mai au timp sa manance, sa doarma? Sa mai faca ceva in ziua respectiva?
P.S.2: In caz ca am "zgariat" pe cineva pe creier prin folosirea excesiva a cuvantului "pup" si a derivatelor sale... intrebati-va cate zgarieturi adanci am eu...
Frateee.. si cat ne mai pupam! La fiecare revedere, la fiecare despartire... cu un grup intreg. In general, daca cunosti chiar si o persoana dintr-un grup si mergi sa o saluti (deci NORMAL si sa o pupi...) trebuie sa te pupi cu tot grupul.
Eu, o persoana nu foarte pupacioasa de felul meu, inca nu m-am obisnuit cu obiceiul. Mi se intampla de multe ori sa plec si sa uit "acel ceva". Si le vad ochisorii... cum se uita dupa mine si parca imi spun din priviri ca mai trebuie sa fac ceva inainte de a ii saluta si a o sterge... si totusi... imi dau seama dupa vreo 30m ca IAR am uitat. ...Merdre!
Nici nu ma mir ca francezii nu sunt deloc punctuali. Sunt sigura ca ei incearca... si se pornesc de acasa la timp si se grabesc si se straduiesc... dar daca pe drum se intalnesc cu 2 vecini de palier, 3 colegi din generala, 2 prieteni prin metrou si inca vreo 4 colegi care merg si ei la facultate... pai pana ii iau pe toti la rand....... Clar, iar intarzie!! Dar nu e nici o problema ca intarzie la cursuri cate 15-20, 30min, oricum TOTI ajung tarziu...chiar si profii, ca si ei tot francezi sunt. Dar intra discret in clasa... se aseaza incet in banca... apoi incep "toc-toc" cu toti colegii din jur.
Sincer... mie nu mi se pare deloc politicos asa!! Nu!!! Cel mai bine ar fi sa intri in clasa si sa mergi intai la prof sa-l pupi, apoi sa continui cu toti colegii de pe randul unde stai in amfiteatru.. sau macar cu cei din jurul tau. Si ce distractie ar fi... mai ales ca trei sferturi din studenti ajung cu cel putin jumatate de ora mai tarziu (cursul incepand oricum "la si un sfert").
P.S: Tot prin nordul Frantei, dar ceva mai in vest... la salut se pupa de 4 ori!!! Ma intreb si eu... oare oamenii aia mai au timp sa manance, sa doarma? Sa mai faca ceva in ziua respectiva?
P.S.2: In caz ca am "zgariat" pe cineva pe creier prin folosirea excesiva a cuvantului "pup" si a derivatelor sale... intrebati-va cate zgarieturi adanci am eu...
Ca sa raspund cerintelor de comparatie intre "aici si acolo"... va prezint ilustrarea grafica a diferentelor, in materie de proiectare.
Acasa, de la conceptul initial B(considerat probabil un moft, o "fantezie") as fi ajuns siiigur la A, varianta cuminte.
Aici... de la A, varianta plictisitor de cuminte si de "construibila" am ajuns la B...deocamdata. :)
Aaa.. cred ca reiese destul de clar din desene ca tema e pavilion expozitional. Nu?
Acasa, de la conceptul initial B(considerat probabil un moft, o "fantezie") as fi ajuns siiigur la A, varianta cuminte.
Aici... de la A, varianta plictisitor de cuminte si de "construibila" am ajuns la B...deocamdata. :)
Aaa.. cred ca reiese destul de clar din desene ca tema e pavilion expozitional. Nu?
"Eeei … dragi copii Erasmus, ce sarbatorim noi maine, 20 martie? Nu, nu e prima zi de primavara... nuu, nu e prima zi de weekend...nuu... e chiaaar... ziua internationala a francophoniei!!"
... cu emotie in suflet imi amintesc de poeziile recitate in franceza, la "serbarile" de acasa. Nici macar eu nu stiam bine ce spun acolo. Insa oricum nu conta... Cine asculta asa ceva??
Francezii par a avea resurse inepuizabile de texte, desene, anecdote, menite a ne face mandrrri de tara care ne-a adoptat pentru 5 luni.
Dar, daca stau bine sa ma gandesc, nici nu stiu care a fost punctul culminant al cursului de franceza de azi. Sa fi fost oare mica tema, unde trebuia sa scriem ce ne inspira ziua de 20 martie si citatul « Ma patrie est la langue francaise » ??
Sau... sa fi fost momentul in care am aflat ca profesoara e din Ungaria, mai exact din Transilvania? hmm... grea decizie!
Aproape ca era simpatica cand vorbea de capitala ei, Budapesta, apoi intreba daca si noi, in Romania, avem aceleasi obiceiuri.
.....!!!!!!!!!!...................
Nu, n-am sarit la ea! Dar mai ca-mi venea sa-i spun ceva pe romaneste. Doar asa... sa vad daca intelege.
Ieri, la seminarul Mise en oeuvre, am vizitat un oras industrial din apropiere, pentru a studia un proces de reabilitare, reconstructie a unor cladiri. Principul lor e Zero déchets. ...in realitate nu e chiar zero, raman si deseuri care nu pot fi folosite...dar suna bine, nu? .
Apoi...am mancat frites(cartofi prajiti). In strada. 20 de oameni. La ideea profilor. :D
Saptamana viitoare vizitam o fabrica de reciclare. Apoi... facem un picnic.
...Nici intr-un milion de ani n-am fi facut asa ceva acasa.
Apoi...am mancat frites(cartofi prajiti). In strada. 20 de oameni. La ideea profilor. :D
Saptamana viitoare vizitam o fabrica de reciclare. Apoi... facem un picnic.
...Nici intr-un milion de ani n-am fi facut asa ceva acasa.
Inca nu stiu exact ce m-a de terminat sa mai fac un blog. Si nu, nu e plictiseala care ma copleseste, cum ar putea crede unii. Probabil tocmai lipsa timpului de a vorbi cu toata familia, toti prietenii, colegii... si de a povesti aceleasi si aceleasi intamplari. Si pe sistemul... mai pune si tu mana pe mouse si citeste pe blog ce mai fac... Ta-dam!
Mda... nu stiu ce ar trebui sa scriu in prima postare... asa ca voi incepe, absolut banal, cu inceputul.
Cred ca e deja o luna, daca nu cumva mai mult, de cand am aterizat in orasul asta ploios si aparent neprimitor- Lille ( cunoscatorii stiu ca nu le am cu localizarea exact in timp-respectiv date, ore...si cu siguranta ma vor ierta pentru lipsa preciziei). In seara in care am ajuns...ploua. Saptamana urmatoare a plouat. In urmatoarele a fost doar innourat. Si uite asa a trecut o luna, in care am prins doar 3 zile cu soare. Eeeh.. dar cine mai tine socoteala? Cum bine zicea un inaintas de-al nostru... e o vreme numai buna pentru alcoolici si depresivi.
Insa se pare ca de o vreme incoace a venit primavara si aici. Nu, nu e mult mai cald. Dar e soare! Lucru foarte, foarte special.
Dar sa revenim la inceput. Prima impresie despre Lille? Sincer... una urata. Urat mirositoare, moale (sau tare, dupa preferinte si dieta.. ma gandesc), in diferite texturi si culori... si absolut peste toooott! Ca sa va scutesc de alte detalii inutile si deloc placute, va prezint un desen explicativ, furnizat de Andy.
N-as fi vrut sa scriu despre asa ceva in primul post, dar... asta e adevarul. N-am vazut asa ceva in viata mea!! In mod normal prima impresie ar fi trebuit sa mi-o lase arhitectura, nu? Pai uite ca nu! Cine poate sa vada cladirile din jur, cand e asa ocupat sa detecteze surprizele de pe trotuar?
Dar in timp, am reusit sa ma obisnuiesc, sa-mi ridici ochii de pe strada si sa descopar ca orasul nu e chiar urat.
A aparut in jurul anului 1000... din apa. Numele ii vine de la Isla, adica insula, locul fiind initial un teren mlastinos, cu o insula de teren uscat in centru, pe care se afla castelul flamand. Printr-o succesiune de "mariaje politice" a fost detinut de diverse natiuni. A fost flamand, burgund, spaniol... si abia prin sec. XVII a devenit francez. Dar.. a fost cucerit de olandezi si abia prin sec XVIII redevine francez.
Acum e un oras post industrial, cu multa, multa caramida si cladiri de sec. XIX, XX, dar nu numai. S-au pastrat si cladiri mai vechi, in stil renascentist flamand, desi, din cate am inteles, interesul lor pentru patrimoniu a aparut relativ recent (de vreo 50-60 de ani), cand au inceput sa renoveze cladirile, in special din "Vieux Lille". Bine ca au fost gata la timp, pentru ca in 2004 Lille a fost capitala culturala europeana.
Pietele din centrul orasului imi plac, fara insa a fi innebunita dupa ele, in schimb imi plac foarte mult cateva stradute din Vieux Lille (adica vechiul oras), cu piatra cubica, casute cu verdeata in fata si la streasina casei, cafenele chic cu 3-4 mese pe trotuar, florarii, magazine de antichitati si de dulciuri... So typical french! :) Asa imi imaginam eu Franta...cand eram mica.
Cateva poze ilustrative, facute de Ramona. Dati vina pe fotograf pentru ca apar in toate pozele. Eu nu prea am facut multe fotografii in Lille.. dupa principiul... mai am timp!
Mda... nu stiu ce ar trebui sa scriu in prima postare... asa ca voi incepe, absolut banal, cu inceputul.
Cred ca e deja o luna, daca nu cumva mai mult, de cand am aterizat in orasul asta ploios si aparent neprimitor- Lille ( cunoscatorii stiu ca nu le am cu localizarea exact in timp-respectiv date, ore...si cu siguranta ma vor ierta pentru lipsa preciziei). In seara in care am ajuns...ploua. Saptamana urmatoare a plouat. In urmatoarele a fost doar innourat. Si uite asa a trecut o luna, in care am prins doar 3 zile cu soare. Eeeh.. dar cine mai tine socoteala? Cum bine zicea un inaintas de-al nostru... e o vreme numai buna pentru alcoolici si depresivi.
Insa se pare ca de o vreme incoace a venit primavara si aici. Nu, nu e mult mai cald. Dar e soare! Lucru foarte, foarte special.
Dar sa revenim la inceput. Prima impresie despre Lille? Sincer... una urata. Urat mirositoare, moale (sau tare, dupa preferinte si dieta.. ma gandesc), in diferite texturi si culori... si absolut peste toooott! Ca sa va scutesc de alte detalii inutile si deloc placute, va prezint un desen explicativ, furnizat de Andy.
N-as fi vrut sa scriu despre asa ceva in primul post, dar... asta e adevarul. N-am vazut asa ceva in viata mea!! In mod normal prima impresie ar fi trebuit sa mi-o lase arhitectura, nu? Pai uite ca nu! Cine poate sa vada cladirile din jur, cand e asa ocupat sa detecteze surprizele de pe trotuar?Dar in timp, am reusit sa ma obisnuiesc, sa-mi ridici ochii de pe strada si sa descopar ca orasul nu e chiar urat.
A aparut in jurul anului 1000... din apa. Numele ii vine de la Isla, adica insula, locul fiind initial un teren mlastinos, cu o insula de teren uscat in centru, pe care se afla castelul flamand. Printr-o succesiune de "mariaje politice" a fost detinut de diverse natiuni. A fost flamand, burgund, spaniol... si abia prin sec. XVII a devenit francez. Dar.. a fost cucerit de olandezi si abia prin sec XVIII redevine francez.
Acum e un oras post industrial, cu multa, multa caramida si cladiri de sec. XIX, XX, dar nu numai. S-au pastrat si cladiri mai vechi, in stil renascentist flamand, desi, din cate am inteles, interesul lor pentru patrimoniu a aparut relativ recent (de vreo 50-60 de ani), cand au inceput sa renoveze cladirile, in special din "Vieux Lille". Bine ca au fost gata la timp, pentru ca in 2004 Lille a fost capitala culturala europeana.
Pietele din centrul orasului imi plac, fara insa a fi innebunita dupa ele, in schimb imi plac foarte mult cateva stradute din Vieux Lille (adica vechiul oras), cu piatra cubica, casute cu verdeata in fata si la streasina casei, cafenele chic cu 3-4 mese pe trotuar, florarii, magazine de antichitati si de dulciuri... So typical french! :) Asa imi imaginam eu Franta...cand eram mica.Cateva poze ilustrative, facute de Ramona. Dati vina pe fotograf pentru ca apar in toate pozele. Eu nu prea am facut multe fotografii in Lille.. dupa principiul... mai am timp!
