Romanul lui F.Scott Fitzgerald, considerat una dintre capodoperele secolului XX, ilustrează perioadă anilor `20, aflată sub mirajul Visului American.

Gatsby e un personaj misterios, cu o avere impresionantă (obținută prin mijloace nu tocmai cinstite), înconjurat de o aură aproape legendară, întreținută de petrecerile fastuase pe care le organizează.

 

Deși am fost puțin sceptică la început față de o astfel de versiune, mini-seria e chiar foarte bună. Până acum au apărut șase episoade- de 90 de minute fiecare (câte trei pe sezon), urmând ca la începutul lui 2013 să apară noi episoade.

 

Ilustrații- DahliaX.

Jurnalul unui iubitor de rom, cum a fost adaptat titlul în română, e un film prost. Și inutil. Despre mai nimic. E ca discursul unui om beat (o altă posibilă explicație a titlului)- fără cap și fără coadă, cu idei bune începute și apoi abandonate, cu scene și replici inutile. Poate și scenariul a fost scris la beție și atunci părea genial. E unul dintre puținele filme în care nici măcar Johnny Depp nu mi-a plăcut (o altă prestație slabuță, într-un film prost o are în Turistul).

Nu scriu despre filme care m-au lăsat indiferentă; doar despre cele bune și despre cele care ar trebui evitate- ca acesta. 2 ore din 24 e totuși o risipă mult prea mare. Mai bine dormi.

E un film emoționant, despre un cal ”miraculos”, ce trece prin război schimbând destine. Dacă războiul scoate la iveală ce e mai urât din oameni, calul i-a făcut să-și arate și altă latură. Joey, calul de luptă, n-a avut o viață ușoară în timpul primului război mondial, dar a întâlnit peste tot oameni care l-au iubit și l-au îngijit, uneori chiar cu prețul vieții. 

Deși filmul regizat de Steven Spielberg a fost complet ignorat de Oscaruri, merită văzut. Cu (cel puțin) o batistă alături. (da, da... știu că voi nu...)

The Artist (Artistul) e un omagiu adus filmului mut. E un film despre începuturile cinematografiei, despre trecerea de la filmul mut la cel vorbit și apoi la cel muzical.

Povestea e prezentată într-un mod inedit pentru vremurile actuale, în care deseori se pune accentul pe efectele speciale și nu pe subiectul în sine al filmului. E o dovadă în plus că poveștile frumoase nu au nevoie nici măcar de cuvinte pentru a fi transmise, imaginile alb-negru fiind suficient de expresive pentru a transmite emoții.

Hugo un film sensibil despre Parisul anilor `30, despre curaj, prietenie, despre oameni și visuri, despre începutul plin de succes al cinematografiei și declinul ei ulterior.

Hugo e un băiețel orfan, ce trăiește într-o gară din Paris, întorcând ceasurile mecanice. În ochii lui albaștri se află poate prea multă înțelepciune pentru vârsta lui: În mașinării nu există piese în plus. Iar dacă întreaga lume e o mașinărie gigant, atunci nici el nu e în plus. Trebuie doar… să-și găsească menirea. Încercând să repare un misterios omuleț mecanic ca să aibă un prieten, de fapt, Hugo va repara… oameni.

Deși foarte diferite între ele, ambele filme au ceva în comun- poveștile frumoase, de care parcă am uitat să ne bucurăm. Prea multe filme cu subiecte inedite, șocante chiar sau extrem de alambicate am văzut în ultima vreme, iar alternativa rom-com / chick-flick e rareori satisfăcătoare. 

Încă mai am (avem?) nevoie de povești simple, spuse frumos, cu adevăruri aparent banale, dar etern valabile.

The Help sau Culoarea sentimentelor, cum a fost adaptat titlul în română, e o dramă despre vremuri  în schimbare, despre regulile rigide de segregare rasială ce dominau încă viața din statul american Mississippi în anii '60.

Povestea se petrece într-un orășel din Mississippi, când Skeeter (Emma Stone), o tânără absolventă de colegiu, se întoarce în orașul natal, hotărâtă să devină scriitoare. Dar atunci când alege drept subiect pentru viitoarea sa carte viața servitoarelor de culoare, concepțiile până atunci acceptate sunt puse la îndoială și viața întregului oraș este dată peste cap. Deși retincente inițial, pentru că și-ar putea pierde locul de muncă, ”ajutoarele” încep să-i povestească diferite întâmplări, ce conțin adevăruri incomode despre ”angajorii” albi. 

Deși e o dramă, filmul conține suficiente momente amuzante, cât să-l facă un film pe care îl urmărești cu plăcere. Subiectul e delicat, dar e tratat cu umor și ironie, pentru că umorul rămâne una dintre cele mai bune modalitați de a sancționa problemele societății.

Gil- un scenarist hollywoodian ce încearcă să scrie prima sa carte și Inez- logodnica sa, vizitează Parisul, într-o călătorie de afaceri. Gil se îndrăgostește de oraș și vrea să se mute aici, dar Inez nu-i împărtășește fascinația. Într-o noapte, Gil face o plimbare și descoperă (în mod miraculous) Parisul anilor `20- perioadă în care ar fi vrut să trăiască. Întâlnind oameni excepționali, ce l-ar putea ajuta cu propria carte, Gil repetă plimbările magice de la miezul nopții.

Povestea romantică despre Paris și oamenii excepționali ce au trăit și creat aici, gravitează în jurul iluziei cu care se amăgesc oameni din fiecare epocă- aceea că altă perioadă a fost cea de aur și trăind acolo ar fi fost mai fericiți. 

Dar eu nu așa mi-l amintesc. Ba chiar îmi amintesc că mi-era destul de frică să mă plimb după lăsarea întunericului, chiar și prin centrul orașului. Probabil sunt subiectivă pentru că am avut parte și de un eveniment mai puțin plăcut, dar Parisul nu e doar „orașul iubirii”, ci e și una dintre cele mai periculoase capitale europene. 

Oricum, Parisul e prezentat fermecător și filmul te lasă cu o stare de bine.  Așa că merită o seară din viața ta.

Crazy Stupid Love

Fără a fi (neapărat) un film memorabil,  cred că e cea mai bună comedie văzută în 2011. 

Cum bine spune titlul, filmul îmbină mai multe povești de dragoste, cu toate nebuniile și prostiile făcute în numele ei. Protagoniștii poveștilor încâlcite de amor apațin mai multor categorii de vârstă. Astfel avem iubirea adolescentină a unui puști de 13 ani pentru dădaca de 17, iubirea acesteia pentru tatăl băiatului, relația în pragul destrămării dintre părinții puștiului și iubirea pasională dintre consilierul în amor al tatălui și o tânără ce-i va schimba teoriile cu privire la relații. 

Încâlcit, nu-i așa? Ei bine, în film situațiile vor fi mai și mai complicate, dar și mai amuzante.

Deși e carismatic și a jucat bine și în comedia de față, nu doar în drame, trebuie să recunosc că nu l-am remarcat pe Ryan Gosling aici. Un frumușel într-un rol de mare cuceritor; nimic nou. Abia după ce l-am văzut în Drive, mi-am amintit că îl văzusem recent și în alt gen de film. 

Replica preferată: Hannah (Emma Stone) îi cere lui Jacob (Ryan Gosling) să-și dea jos tricoul. ”Fuck! Serioslly?! It’s like you’re photoshoped!” 

De Vrais Mensonges (Minciuni adevărate)

Mi-era dor de un film cu Audrey Tatou. E simpatică, naturală, cu o față de veșnic adolescentă, “amuzantă fără a fi comică” sau ridicolă. 

Minciuni adevărate e o alternativă bună la rom-com-urile americane (care seamănă mereu între ele).

E o poveste lejeră, amuzantă, cu încurcături produse de minciuni spuse cu cea mai bună intenție. 

Emilie (Audrey Tatou) primește o scrisoare anonimă de amor. Fără a fi deloc impresionată, o aruncă imediat ce o citește. Revine însă asupra scrisorii atunci când îi vine ideea de a o retrimite mamei sale, pentru a o salva din depresia cauzată de eșecul căsniciei. Dar pentru că mama sa nu se mulțumește cu o simplă scrisoare și vrea sa-l cunoască pe misteriosul admirator, situația se complică în cel mai amuzant mod.

Wild Target

Victor Maynard e un asasin solitar de vârstă mijlocie, care trăiește pentru a-și mulțumi mama, ducând afacerea de familie mai departe. Dar ezită atunci când trebuie să omoare o frumoasă hoață, și din călău devine apărătorul fetei, care îl crede detectiv particular. Întâmplător, Victor se alege și cu un ucenic, care îl va ajuta să scape de asasinii angajați de clientul nemulțumit.

Filmul nu aduce nimic nou (ba chiar e un remake al unui film francez), dar e o comedie în stil britanic, cu umor negru, fin. Dacă savurați acest tip de umor, cu siguranță îl veți urmări cu plăcere.

Scufița roșie… Ecranizarea unei povești (cam violente) pentru copii. Căutam un film ușurel, simpatic, genul de film pe care îl uiți la 5 minute după ce s-a terminat. Mă așteptam la ceva gen Disney și am văzut un fel de thriller. Thriller cu scufița roșie… Mda.

Deși păstrează elemente din povestea originală (avem o fată cu scufie roșie, o bunică ce locuiește în pădure, un lup, un coșuleț) acțiunea filmului încearcă să facă povestea plauzibilă. Asta… admițând că există vârcolaci.

Povestea se petrece în evul mediu, într-un sat de la marginea pădurii. Valerie e îndrăgostită de Peter- un tăietor de lemne (nu un pădurar), dar părinții decid să o mărite cu om mai înstărit- un fierar. Valerie și Peter decid să fugă împreună, dar planurile le sunt întrerupte de reîntoarcerea lupului ce teroriza satul. Pentru ca totul să fie mai complicat, lupul e de fapt un vârcolac, așa că în timpul zilei ar putea fi oricare dintre locuitorii satului. Poate Peter, poate fierarul, poate bunica… 

Trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut tăietorul de lemne. Prea era arogant și cu o față de personaj negativ. Dar până la urmă a fost un lucru bun… te face să crezi că ar putea fi lupul. 

Deși per total n-a fost un film foarte prost (chiar dacă mă așteptam la altceva), e o scenă stupidă rău. La o petrecere sătească, Peter și Valerie dansează pe o muzică contemporană, fiecare cu câte o altă fată, încercând să-și stârnească reciproc gelozia. Scufița roșie are niște mișcări lascive pe lângă o altă domniță… de te aștepți să o sărute la final, ca să fie mai convingătoare.

Dacă se întâmplă sau nu așa… vă las să descoperiți singuri. :P

E unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Și credeți-mă că între prăjiturit, colindători, vizite și musafiri, am avut timp de multe filme. Și n-au fost toate în mult lăudatul spirit al Crăciunului (că ți se apleacă, la un moment dat, și de filmele astea, văzute în fiecare an).

Povestea e destul de simplă. Personajul principal e un tip tăcut, misterios, ce face cascadorii pentru filme în timpul zilei și e șofer pentru jafuri în timpul nopții. Se îndrăgostește de vecina sa și ajunge să-l ajute pe soțul acesteia într-un jaf. Dar acesta merge prost.

Dacă vreți să vedeți filmul, nu vă recomand să vedeți trailerul. Îl face să pară doar un alt film de acțiune, cu urmăriri spectaculoase, în genul Fast and Furious. Ori acest filmul nu e deloc asemănător.

Driver e mai mult decât un film de acțiune. Punctul forte e tocmai... lipsa ei. Cadrele lungi, dialogul puțin spre deloc, scenele în care privirile, gesturile spun mai mult decât oricâte cuvinte. Scena contrastantă din lift (pe care nu o comentez ca să nu divulg prea mult) sau cea din final, când îi urmărești privirea fixă, așteptând o clipire... sunt memorabile. 

E multă violență, mult sânge, dar și multă sensibilitate în film. Mi-au plăcut atât atmosfera, culorile, coloana sonoră cât și prestația actorilor.

Ryan Gosling interpretează un erou modern, care și-a găsit prințesa ce trebuie salvată. E un erou atipic (aproape anti-erou)- un tip misterios, introvertit, al cărui nume sau trecut nu-l aflăm. Dar Gosling joacă atât de bine, are niște ochi atât de expresivi, încât nu simți că e un personaj incomplet, schematizat doar.

Carey Mulligan o interpretează pe Irene- vecina inocentă pe care șoferul misterios încearcă să o protejeze. Nici ea nu rostește multe cuvinte, dar spune destule. 

Chiar dacă (poate) veți închide ochii la unele scene mai violente, eu vă recomand filmul. Am rămas în atmosfera lui de câteva ore și tot fredonez bucăți din coloana sonoră, deși nu e neapărat genul meu de muzică.  [But it's so addictive!]