Cand m-am inscris la cursul
Arts plastiques stiam doar ca va trebui sa desenez. Nu ma consider mare geniu artistic, dar la momentul ala parea sansa unor credite obtinute mai usor (pe care oricum nu le pot echivala acasa... dar asta-i alta poveste).
Insa la primul curs am intarziat putin si am avut nesansa de a-mi ramane un sevalet aproape, muuuult prea aproape de fata goala si trista din mijlocul atelierului.
Eram atat de aproape, incat fiecare schimbare de pozitie era o provocare pentru integritatea privirii mele.
N-am o problema cu nuditatea, dar nici macar oamenii imbracati nu fac parte din subiectele mele preferate pentru desen. Era insa prea tarziu sa renunt la curs, si cum alte 2 ore faceam si fotografie... am continuat. Insa m-am invatat minte sa ajung la timp si sa-mi aleg un sevalet bine pozitionat.
Modelele astea par colege cu noi, pentru ca n-au mai mult de 20-25 de ani, dar sunt asa sterse si chiar uratele, incat... da, dezbracatul pare singura varianta pentru ca cineva sa se uite si la ele.
Si stau acolo concentrate, melancolice chiar, cu un aer de
copil-pedepsit-sa-stea-gol-in-fata-clasei, dar care isi accepta cu demnitate soarta.
Iar noi le desenam in cate 5 minute in diferite pozitii, dar nu asa cum le vedem, ca ar fi prea usor... ci rotite, in oglinda, cu capul in jos... In fine, nu ma omor dupa exercitiile astea.
Dar la ultima ora am avut surpriza sa gasesc in atelier un model... masculin. Spre deosebire de fete, care pareau pedepsite, legate de un picior sa stea acolo, el parea ca a castigat la loto premiul cel mare... atat era de fericit ca se afla acolo!
