Animatie facuta in 5 minute. Da... mai e mult pana departe.
Știați că au apărut chipsuri cu noi arome? De shaworma și aripioare picante, pentru amatorii de mall-uri si fast-food.

Pe când chipsuri cu arome de sarmale și salata boeft, pentru cei mai... tradiționaliști?
Sanctus e romanul de debut a lui Simon Toyne, scenarist, regizor și producător britanic, partea a unei trilogii.

Citadela este cea mai mai veche fortăreață din lume, săpată direct în muntele din Ruina, în sudul Turciei. Călugării din ordinul Sanctus, un ordin străvechi, precreștin, despre care se credea că a dispărut, practică ritualuri de o violență șocantă și protejează un secret teribil, care ar putea schimba fața omenirii- Sacramentul.

Un călugăr proaspăt inițiat în acest ordin nu suportă secretul ascuns de semenii lui, așa că evadează din Citadelă, se cațără în vârful muntelui presupus a fi de necucerit și... sare. Dar nu înainte de a sta sus cu brațele desfăcute și capul plecat (sub forma literei tau) suficient timp cât să atragă atenția lumii asupra sa și a mesajului său important, ce așteaptă a fi dezlegat.

Astfel, profeția din biblia eretică începe să se îndeplinească, iar de aici întâmplările se succed într-un ritm alert.

”Singura cruce adevărată se va ivi pe pământ
O vor zări cu toții într-o clipă- cu toții se vor minuna
Crucea se va prăbuși
Crucea se va înălța
Ca să descătușeze Sacramentul
Și să vestească o nouă epocă
Prin moartea-i milostivă.”

Personajele sunt bine construite, credibile, acțiunea e complexă și se desfășoară cu rapiditate, într-un ritm cinematografic. Romanul te ”prinde”; devii parte a povestirii și întorci cu nerăbdare pagină după pagină.

Fanatici religioși, dar și eroi tineri și frumoși, polițiști buni și răi, o poveste de dragoste abia sugerată, acțiune alertă, suspans, explozii, împușcături... par mai degrabă ingredientele de succes ale unui film de acțiune (american, desigur), decât ale unui roman. Dar probabil nici nu va trece mult timp până când bestsellerul va deveni blockbuster.

Later edit: Între timp am citit și Cheia, cel de-al doilea roman al trilogiei. E păstrat același ritm alert, are toate ingredientele primei cărți și totuși, pentru că știam deja cu ce se mănâncă trilogia, m-a prins mai puțin. Povestea se putea termina aici, dar în final happy-end-ul ia o întorsătură [nu chiar neașteptată] dar care permite continuarea. Dacă v-a plăcut prima parte, v-o recomand și pe aceasta.
Deși nu-mi amintesc sa fi fost atât de cuminte anul trecut, Moș Crăciun mi-a adus o tabletă grafică. Pe care n-am reușit să o folosesc până acum.

E frustrant că nu știu încă să fac creionul ăla să mă asculte și să facă ce-mi imaginez eu, dar... iată primul desen ever. (dacă lăsați desenul mic, mic, miiic... poate vă și îndepărtați 2-3m de monitor, n-arată chiar rău, nu?)


...Tell Him about your plans.

...Și ce planuri aveam eu pentru începutul acesta de an! În câte locuri voiam să ajung și câte lucruri să fac. Câți munți aveam de escaladat și câți de răsturnat!

Dar... a intervenit viața. Și un mic accident. Așa că prioritățile s-au răsturnat, iar eu am căpătat atribuții noi. Acum am și servici, sunt și infirmieră și menajeră și bucătăreasă, continui să fac bijuterii și (încerc) să le pun și în magazine... Fac de toate, mai puțin să dorm cât aș vrea și să scriu pe blog.

Însă, încet-încet lucrurile merg spre bine, iar eu pot să mă întorc și la scris.
Pentru început, niște recenzii cu care vă amenințasem mai demult.

Numai bine! Și... sănătate! (că vin unele momente în care o apreciezi ca niciodată)

Alexandra



...Aștept primăvara, să completez seria.

Later edit: Fanul meu blogului nr. 1a făcut următorul colaj:


Sunt unii ce nu deosebesc bărbații de culoare între ei [nu știu de ce cu femeile se descurcă mai ușor], ba chiar alții deosebesc cu greu blondele. Eh... eu nu-l deosebesc pe Velea de Connect-R [da, chiar am gugălit să văd cum se scrie].

Și cum am avut revelația asta...

Mă întreabă mama zilele trecute dacă știu noua melodie a lui Puya cu Velea feat. alții. [asta după ce mă sunase astă vară să mă întrebe dacă eu vara dorm (nu mamă! lucrez la diplomă!) iar acum câteva săptămâni îmi prezentase noul hit al Loredanei...]

-...?!... nu știu.
-Păi e vechi deja. Eu îl știu de vreo două săptămâni. Caută-l pe youtube, să văd și eu videoclipul.
Caut. Da, maidanezii erau Puya, Velea și alti vreo câțiva de care n-am auzit.
-Aaa... păi de asta nu le-am recunoscut vocile ălorlalți. Nu-i cunoșteam.
-Păi bine mamă că l-ai recunoscut pe Velea! Devii mare fan! Întâi vara nu dormi, acum asta...
-Confunzi. Vara nu dormea Connect-R.
-...a...

O fi bine că mama ascultă [de nevoie] radiouri șlăgăroase toată ziua? O fi rău?
Mă consolez totuși că nu ascultă taraf/etno. Și că manelele portugheze din vară n-au prins-o.

de aici, via illusion
Cât am fost acasă, păduri am cutreierat...
 
Și apoi am luat niște toamnă și am pictat cu ea frunze din piele. Ce-a ieșit, vedeți aici și aici.
Prin clasa a V-a am desenat-o pe Albă-ca-zăpada în haine colorate și m-am certat cu profa de desen pentru asta. În viziunea ei, pe fata o chema astfel pentru că purta mereu haine albe. Daca erau verzi... ar fi chemat-o Verde ca iarba? Of, adulții și poveștile.

Totuși, de unde vine fascinația asta subită pentru Albă-ca-zăpada? Cum de au redescoperit adulții  în aceeași perioadă tocmai povestea această? De ce nu și altele?

Iată doar câteva filme apărute în 2012, ce tratează în mod (oarecum) diferit același subiect:

Mirror, Mirror cu Julia Roberts în rolul reginei. L-am văzut acum câteva luni, dar n-am reținut nimic demn de povestit. Poate doar... sprâncene Albei.


Snow White and the Huntsman
Albă-ca-zăpada cu iz de Twilight- Kristen Stewart e în rolul celei mai frumoase fete din împărăție. Cine i-a spus fetei ăsteia că ar putea face actorie? Nu veți avea nici o surpriză din partea ei. E la fel de inexperesivă ca în restul rolurilor în care a jucat- indiferent că e rol pozitiv, negativ, ca e tristă, veselă, mirată...

Charlize Theron: "Mirror, mirror on the wall, who is the fairest of them all?"
The Mirror: "Kristen Stewart"
Charlize Theron: "Fuckin' kidding me?"


Snow White: A deadly summer 
Nu l-am văzut și nici nu intenționez. E horror, iar pe imdb are nota 2. Și am impresia că prezența Albei se limitează doar la titlu.

 

Grimm's Snow White
Părul ”negru ca abanosul” e blond în acestă versiune. Iar frumoasa-frumoaselor e îmbrăcată într-o rochie bleu, de fetiță, ce amintește de Alice-în-Țara-Minunilor. Nici nu trebuie să văd filmul, ca să mă conving de calitatea lui.

Snow White and the seven Dwarfs trebuia să apără în 2012, dar a fost anulat. (Sau amânat. Cui îi pasă?)

Singurul film demn de reținut e Once Upon a Time (despre care am scris aici). Serialul pornește de la povestea Albei, dar o continuă și o aduce în prezent, îmbinând cu succes multe alte povești ale copilăriei noastre. Dacă vă place genul fantastic, vă recomand serialul, ajuns acum la al doilea sezon.


Nu mă înțelegeți greșit, mi-a plăcut de mică povestea fraților Grimm, dar cred că s-au făcut suficiente filme  cu subiectul acesta (și mai sunt câteva programate pentru 2013-2014). Mai sunt și alte povești ce ar putea fi ecranizate.

Romanul lui F.Scott Fitzgerald, considerat una dintre capodoperele secolului XX, ilustrează perioadă anilor `20, aflată sub mirajul Visului American.

Gatsby e un personaj misterios, cu o avere impresionantă (obținută prin mijloace nu tocmai cinstite), înconjurat de o aură aproape legendară, întreținută de petrecerile fastuase pe care le organizează.

Romanul este o ”dramă a succesului”, cuvântul-cheie fiind bogăția, după care aleargă toți protagoniștii, dar care odată atinsă nu le va aduce fericirea sperată, iar iluzia Visului American va începe să se destrame. Însă, pe lângă alte interpretări, romanul este și o tragică poveste de dragoste, despre care puteți afla mai multe citind romanul sau urmărind filmul ce va apare în decembrie și pe care eu îl aștept cu nerăbdare.



Later edit: Filmul va apare, până la urmă, în 2013. În mai. ...în SUA. 
...sezoanele noi ale serialelor preferate.

Dar cum House M.D. s-a terminat, duceam lipsă de un geniu arogant, antisocial, obsedat de puzzleuri. Eh, dar l-am găsit pe Sherlock. Sherlock Holmes. Serialul britanic prezintă o versiune contemporană a personajelor lui Arthur Conan Doyle- Sherlock e ”detectiv consultant” și ajută poliția londoneză în rezolvarea unor cazuri complicate, asistat de colegul său de apartament- Dr.Watson, veteran al războiului din Afganistan (și blogger!).

 

Deși am fost puțin sceptică la început față de o astfel de versiune, mini-seria e chiar foarte bună. Până acum au apărut șase episoade- de 90 de minute fiecare (câte trei pe sezon), urmând ca la începutul lui 2013 să apară noi episoade.
 
 
Ilustrații- DahliaX.
Barcelona- orașul pe care am impresia că-l cunosc, deși nu l-am vizitat niciodată, a fost motivul principal pentru care am citit această carte.

Pe lângă locație și subiectul era promițător. Negustor de antichități, Artur Aiguader este găsit mort în magazinul său. Fiul vitreg, scriitorul Enrique Alonso, vine în oraș ca să preia afacerile tatălui și se trezește implicat într-o poveste periculoasă legată de un manuscris medieval și un obiect misterios.

Personajele sunt complexe, dar insuficiente uneori, acțiunea ar fi aproape captivantă dacă n-ar fi atât de previzibilă de la un moment dat, iar romanul ar fi aproape bun, dacă stilul ar fi mai cizelat. Dar, ținând cont că e primul roman al unui arbitru de baschet (Julian Sanchez), poate n-ar trebui să fiu prea dură.

Totuși, atunci când acțiunea se învârte în jurul a trei personaje, dintre care două sunt pozitive, e mai mult decât evident cine e criminalul. Iar atunci când unul dintre ”buni” i se confesează la fiecare pas personajului negativ, ai același sentiment frustrant ca atunci când urmărești un film horror/ thriller, iar personajele au mereu ideea genială de a se despărți în fața pericolului. Asta pentru a fi omorâte ușor, ordonat- unul câte unul.

Dar trecând cu vederea unele neajunsuri, romanul nu e prost. E relaxant, se citește ușor, iar călătoria mea cu trenul a fost mai interesantă.

Romanul e bine documentat (deși nu te va solicita excesiv, nu e chiar Pendulul lui Foucault), putând fi citit și ca un fel de ghid turistic la Barcelonei, cu poveștile și istoria sa misteriosă, întortocheată precum străduțele din Cartierul Gotic.
Pentru un cadou mai special, destinat unei persoane dragi, am rugat-o pe Rux să mă ajute, cu a ei croșetă fermecată. I-am trimis poze cu sărbătorita, iar rezultatul a depășit așteptările. Păpușica croșetată a ieșit adorabilă și a fost foarte apreciată.
 
Ba mai mult, Rux mi-a făcut și mie o surpriză: o mini-eu croșetata. Roșcată, ochi verzi... semănăm, nu?
Și câtă atenție a acordat detaliilor! Totul a fost perfect. De la păpuși, ambalajele handmade în care le-am primit, felicitarea cu plicul origami, până la etichete și fundițe. 

Îmi pare rău că n-am avut timp să fac poze la toate elementele pachetului. Mulți ar trebui să învețe de aici. Nu numai produsul contează, ci și alte detalii- ambalaj, etichete, cărți de vizită etc. Îmi amintesc aici de accesoriile cumpărate cândva (mărunțișuri e drept, dar în valoare de câteva sute de lei), care au fost toate aruncate într-o pungă și expediate așa. Am pierdut 2 ore sortând zalele de tortițe și mărgele. N-am mai cumpărat niciodată de la ei. Sau de geanta handmade pe care a trebuit întâi să o splăl și abia apoi să o port. Mirosea atât de tare a fum încât nu mă puteam apropia de ea.

Revenind însă la Rux, vă invit să descoperiți alte minunății croșetate pe blogul ei Copilărim. Iar dacă vă doriți ceva personalizat, ați găsit omul potrivit.

Mulțumesc încă o dată, draga mea!

...Ce-mi mai place să primesc cadouri de ziua altora!

p.s.: 28 octombrie e o altă zi importantă. Doar așa... în caz că vreți să-mi faceți un cadou și n-aveți pretext.
”Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.”

Așa își începe Gabriel Garcia Marquez primul volum din trilogia memoriilor sale. Gabo- cum îl alintă prietenii- povestește atât de fermecător încât nu poți lăsa cartea din mână, iar cele 600 de pagini par prea puține.

Poveștile despre copilăria petrecută în casa bunicilor, adolescența cu anii de liceu, studiile universitare întrerupte de vocația scrisului, începuturile într-ale jurnalismului, precum și portretele sau anecdotele despre bunici, părinți, frați și surori, unchi și mătuși, prieteni, colegi sau oameni simpli, anonimi, care i-au marcat viața la un moment dat, sunt toate îmbrăcate într-o aură miraculoasă, magică.

”Era o lume supranaturală, unde lucrurile cele mai fantastice păreau cele de zi cu zi.”

Întâmplările evocate sunt de multe ori familiare, ele fiind sursa de inspirație pentru povestirile și romanele de mai târziu. Cel mai frumos exemplu în acest sens e povestea de dragoste dintre părinții săi, supusă la testul distanței și al timpului  atunci când bunicii o trimit pe tânăra Luisa Santiaga într-o călătorie lungă și dificilă, ”în chip de leac strașnic pentru suferința ei din dragoste”, pentru a-l uita pe telegrafistul sărac- Gabriel Eligio.

După aproape 60 de ani, povestea emoționantă a fost ”furată” pentru romanul Dragostea în vremea holerei

”(...) cu puțin timp înainte de a muri, l-au întrebat într-un interviu (pe tatăl scriitorului) dacă și el ar fi dorit să scrie un roman și a răspuns că da, însă a renunțat (...) pentru că a descoperit atunci că romanul pe care îl scriam eu era la fel cu cel pe care avea de gând să-l scrie el.”

Așa cum titlul inspirat o sugerează, acest prim volum de memorii ilustrează vocația de scriitor a lui G.G. Marquez, situată mereu în centrul existenței sale. Din fiecare pagină transpare ”plăcerea pură de a povesti, starea omenească cea mai asemănătoare levitației”, iar după ce parcurgi ultima pagină ai vrea să o iei de la capăt. Abia atunci înțelegi pe deplin vorbele scriitorului- ”ar trebui să citim numai cărțile care ne obligă să le recitim.”

V-aș spune mai multe, dar e o carte ce nu se poate povesti. Cel puțin nu fără a-i șterge din farmec cu vorbele mele stângace. Am fost cucerită de la primele pagini și m-am despărțit cu greu de ea, ca de un prieten drag. Dar probabil nimic nu m-a atins mai mult decât multiplele referiri la timiditatea paralizantă, incurabilă a scriitorului, care nu l-a părăsit nici până în prezent, rămânând la fel de emoționat atunci când trebuie să vorbească la telefon sau să acorde un interviu.

Cunosc timiditatea asta ”de pitpalac”. E cea care m-a făcut să recitesc de 5 ori textul și să-l public cu emoții. Deși știu- e ceva banal. Și totuși...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...