Încercam să o ascult cu răbdare, să zâmbesc, să pun întrebări, ca și cum le auzeam pentru prima dată. Pentru bunica mea timpul poveștilor era mult mai real decât cel al prezentului, în care avea doar speranța că „poate la vară mă ridic din pat și ajung până la poartă”.
Una dintre poveștile preferate era cea cu bunicul în armată. Pe atunci, prin anii '50, armata nu era doar obligatorie, dar dura și mult. Și ajungând unitatea bunicului într-o localitate din apropiere, acesta a coborât din tren și a fugit câțiva kilometri ca să-și vadă drăguța. Nici pe la părinți n-a trecut, ci a mers direct acasă la Mesa. Dar n-a găsit-o, așa că a vorbit cu mama ei.
Nu era omul cuvintelor multe. I-a transmis doar atât: dacă se mărită cu altul... el se împușcă.
Mesa, aflând mesajul, nu s-a temut că se împușcă Alexa, ci că mai întâi o împușcă pe ea și apoi se omoară el. Așa că... l-a așteptat. :)
N-am ştiut să fiu o gazdă bună la recentele evenimente... mondene. A venit lume multă- să fie văzută, să vadă, să comenteze, eventual să spună bancuri. N-am ştiut să întreţin atmosfera. Şi-am refuzat să învăţ. Puţin mi-a păsat de sentimentele şi curiozitatea unor oameni pe care nu-i cunoşteam, dar care păreau să ştie totul despre mine.
Aşa că m-am ascuns. M-am refugiat în amintiri, în camera bunicilor. Iar printre altele am descoperit şi fotografiile acestea.
1. Bunica şi bunicul- Artimizia sau Mesa şi Alexa
2. Bunica, bunicul (în dreapta) şi o prietenă
3. Bunicii- cuplul din stânga
4. Bunicul (dreapta) şi cel mai bun prieten
Pe spatele unor fotografii, un scris mărunt în creion:
O mică amintire îţi alcătuiesc; află dragă Mesă că eu te iubesc.
Când vei citi aceste rânduri şi de mine îţi vei aminti, dacă eu voi fi in armată, află dragă Mesă că eu pe tine te voi iubi până ce eu voi muri.
Când o fi să intru în mormânt, rupe cu a ta mână o floare şi aruncă pe al meu mormânt.
21 martie 1948
F.Alexa
te rog păstrează această fotografie
Bunica însă nu i-a pus nici o floare pe mormânt. De la moartea lui aproape că nu s-a mai ridicat deloc din pat. Au trecut 9 ani de atunci. Iar acum... sunt din nou împreună.
Sunt sigură că bunicul are basca pusă ştrengăreşte pe-o ureche şi-o ţine pe bunica de după gât, ca altădată.
Una dintre poveștile preferate era cea cu bunicul în armată. Pe atunci, prin anii '50, armata nu era doar obligatorie, dar dura și mult. Și ajungând unitatea bunicului într-o localitate din apropiere, acesta a coborât din tren și a fugit câțiva kilometri ca să-și vadă drăguța. Nici pe la părinți n-a trecut, ci a mers direct acasă la Mesa. Dar n-a găsit-o, așa că a vorbit cu mama ei.
