Se trezește fratele meu într-o dimineață nespus de încântat și fuge la mama. (Era pe vremea când nu depășeam niciunul 1m înălțime.)
-Mamăă, mamăăă... să vezi ce am visat!
-Ce anume?
-Am visaaat... am visat un film întreg!!! Da' întreg, mamă!
-Și despre ce era vorba?
-Aaa... nu știu, că nu era tradus.

Mie îmi plac ambele animale. Îmi place independența pisicilor, dar și entuziasmul și energia câinilor. Dar dacă ar fi să aleg... prefer pisicile. El ar alege câinii- sunt mai ușor de înțeles, se bucură când te văd, au chef de joacă; pisicile i se par prea fițoase, prea dificile.
Și totuși...
În liceu, eu eram cea care mergea la școală înconjurată de o haită de câini. În prima dimineața m-am speriat. Erau vreo 10-12 câini- unii maidanezi, alții cu stăpân dar lăsați liberi, de toate rasele, mărimile și culorile- de la pechinez, la ciobănesc german. Cum spuneam, în prima dimineața m-am speriat. Mă și vedeam sfâșiată și împărțită între ei, scăpând astfel de teza la matematică (așa sunt eu- mereu văd lucrurile bune).

Dar din gașcă a făcut câțiva pași în fața un câine negru cârlionțat, unduindu-se la picioarele mele (de fapt dădea din coadă, dar din tot corpul- dacă cunoașteți mișcarea). Era câinele- mult prea entuziast- al blocului. De aici totul a decurs bine. Ceilalți câini i-au împărtășit entuziasmul și i s-au alăturat. Mergeam spre școală perfect integrată în haită- câinele blocului, ciobănescul german și o mogâldeață cenușie erau în față, câțiva în stânga, cațiva în dreapta și cei mai mulți în spate.

Dar de neuitat a fost reacția celorlalți pietoni. Toți fugeau din calea noastra! Unii traversau strada, alții făceau cale întoarsă, iar unii pur și simplu o luau la sănătoasa, țipând cât puteau. Și tot așa în fiecare dimineață, până la sfârșitul anului.

Cât de mândră eram de noua mea gașcă!

El, iubitorul de câini, locuiește în cel mai pisicesc cartier din câte am văzut vreodată. Sunt peste tot!!! Sunt câtă frunză și iarbă. Ba chiar cred că sunt mai multe decât șobolanii (și asta e ceva greu). Dar sunt atât de înfricoșătoare... Îți taie calea noaptea (nu una, ci patru-cinci), sar din tufișuri în fața ta și apoi se opresc fixându-te cu o privire amenințătoare (cu un ochi, doi... și jur că una părea să aibă trei), iar când miaunăăă... te trec fiori reci pe șina spinării. Și sunt imense- îmi par mai mari decât câinii din jurul blocului.

Mie-mi plac pisicile, dar astea mă-nfioară. Am mereu impresia că vor să ne atragă într-o ambuscadă și să ne omoare.

Mai nou, în jurul blocului unde își fac veacul cele mai multe, s-a pus un gard de sârmă. Unii ar spune că l-au spus împotriva cetățenilor ce aruncau câte-o privire în locuințele celor de la parter. Alții ar putea spune că au vrut și acești blocatari curtea lor.

Eu cred, însă... că teritoriul păzit populat de pisici a devenit rezervație naturală.

Copiii... acei omuleți sadici, cu fețe de îngerași.

Spaima copilăriei mele era o fiară uriașă (deși mai scundă de un metru), cu o voce groasă, înspăimântătoare și o blană lățoasă alb-murdară. Era un câine ciobănesc și se numea Gheorghiță- un nume răsunător, demn de o bestie necruțătoare.

În fiecare dimineață, în drum spre școală, treceam prin fața grădinii lui, iar el ne lătra amenințător, cu vocea lui de bariton (acum aș spune că ne saluta doar, dar atunci...) De partea cealaltă a gardului ne simțeam în siguranță, ba chiar ne mai dădeam în spectacol uneori. Dar când Gheorghiță reușea să evadeze din grădină... era iadul pe pământ pentru țâncii din spatele blocului. Îl zăream din depărtare, cum se plimba mirosind tufișurile- ca să ne găsească, desigur. Nici nu mai lătra acum- semn clar că vroia să ne ia prin surprindere și să ne mănânce. Singura salvare a noastră era fuga. Și cât mai fugeam! Ne era frică să fugim direct spre bloc- prea ar fi putut să ne ajungă, așa că fugeam în direcția opusă. Și fugeam... și fugeam... și fugeam, înconjurând jumătate din oraș (noroc că nu era prea mare), că să intrăm în bloc pe altă ușă.

Așa nu se mai putea. În ritmul ăsta ajungeam toți campioni mondiali la alergat- căci nu există antrenor mai bun decât frica. Epuizați, ne-am adresat autorităților în domeniu. Dar părinții ne-au spus că e un câine blând și n-avem de ce să ne temem. Ei da! De unde să știe ei cum arăta Gheorghiță de la înălțimea noastră?

Așa că am decis să rezolvăm singuri situația. În spatele blocului creștea o tufă de buruiene ce făcea niște bobițe negre, cu care n-aveam voie să ne jucăm și mai ales să le mâncăm- erau... otrăvitoare. Arma letală perfectă. Am luat o franzelă, i-am scobit miezul și am umplut-o cu bobițele răului. Apoi am acoperit umplutura cu puțin miez și am aruncat ”bomba” peste gardul dulăului. Nici n-a știut ce l-a lovit!

Zile întregi am așteptat înfrigurați efectul franzelei ucigașe. Dar se pare că i-am dat o otravă cu efect întârziat, căci eu ajunsesem deja la liceu când a murit Gheorghița... de bătrânețe.

Succesorul lui Gherghiță e un ciobănesc german- și el un câine de temut. Dacă te vede pe stradă și decide să nu te placă, fuge după tine, te întrece, sare în grădină și abia apoi te latră- de după gard... dar foarte fioros.