The Artist (Artistul) e un omagiu adus filmului mut. E un film despre începuturile cinematografiei, despre trecerea de la filmul mut la cel vorbit și apoi la cel muzical.

Povestea e prezentată într-un mod inedit pentru vremurile actuale, în care deseori se pune accentul pe efectele speciale și nu pe subiectul în sine al filmului. E o dovadă în plus că poveștile frumoase nu au nevoie nici măcar de cuvinte pentru a fi transmise, imaginile alb-negru fiind suficient de expresive pentru a transmite emoții.

Hugo un film sensibil despre Parisul anilor `30, despre curaj, prietenie, despre oameni și visuri, despre începutul plin de succes al cinematografiei și declinul ei ulterior.

Hugo e un băiețel orfan, ce trăiește într-o gară din Paris, întorcând ceasurile mecanice. În ochii lui albaștri se află poate prea multă înțelepciune pentru vârsta lui: În mașinării nu există piese în plus. Iar dacă întreaga lume e o mașinărie gigant, atunci nici el nu e în plus. Trebuie doar… să-și găsească menirea. Încercând să repare un misterios omuleț mecanic ca să aibă un prieten, de fapt, Hugo va repara… oameni.

Deși foarte diferite între ele, ambele filme au ceva în comun- poveștile frumoase, de care parcă am uitat să ne bucurăm. Prea multe filme cu subiecte inedite, șocante chiar sau extrem de alambicate am văzut în ultima vreme, iar alternativa rom-com / chick-flick e rareori satisfăcătoare. 

Încă mai am (avem?) nevoie de povești simple, spuse frumos, cu adevăruri aparent banale, dar etern valabile.