”Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.”

Așa își începe Gabriel Garcia Marquez primul volum din trilogia memoriilor sale. Gabo- cum îl alintă prietenii- povestește atât de fermecător încât nu poți lăsa cartea din mână, iar cele 600 de pagini par prea puține.

Poveștile despre copilăria petrecută în casa bunicilor, adolescența cu anii de liceu, studiile universitare întrerupte de vocația scrisului, începuturile într-ale jurnalismului, precum și portretele sau anecdotele despre bunici, părinți, frați și surori, unchi și mătuși, prieteni, colegi sau oameni simpli, anonimi, care i-au marcat viața la un moment dat, sunt toate îmbrăcate într-o aură miraculoasă, magică.

”Era o lume supranaturală, unde lucrurile cele mai fantastice păreau cele de zi cu zi.”

Întâmplările evocate sunt de multe ori familiare, ele fiind sursa de inspirație pentru povestirile și romanele de mai târziu. Cel mai frumos exemplu în acest sens e povestea de dragoste dintre părinții săi, supusă la testul distanței și al timpului  atunci când bunicii o trimit pe tânăra Luisa Santiaga într-o călătorie lungă și dificilă, ”în chip de leac strașnic pentru suferința ei din dragoste”, pentru a-l uita pe telegrafistul sărac- Gabriel Eligio.

După aproape 60 de ani, povestea emoționantă a fost ”furată” pentru romanul Dragostea în vremea holerei

”(...) cu puțin timp înainte de a muri, l-au întrebat într-un interviu (pe tatăl scriitorului) dacă și el ar fi dorit să scrie un roman și a răspuns că da, însă a renunțat (...) pentru că a descoperit atunci că romanul pe care îl scriam eu era la fel cu cel pe care avea de gând să-l scrie el.”

Așa cum titlul inspirat o sugerează, acest prim volum de memorii ilustrează vocația de scriitor a lui G.G. Marquez, situată mereu în centrul existenței sale. Din fiecare pagină transpare ”plăcerea pură de a povesti, starea omenească cea mai asemănătoare levitației”, iar după ce parcurgi ultima pagină ai vrea să o iei de la capăt. Abia atunci înțelegi pe deplin vorbele scriitorului- ”ar trebui să citim numai cărțile care ne obligă să le recitim.”

V-aș spune mai multe, dar e o carte ce nu se poate povesti. Cel puțin nu fără a-i șterge din farmec cu vorbele mele stângace. Am fost cucerită de la primele pagini și m-am despărțit cu greu de ea, ca de un prieten drag. Dar probabil nimic nu m-a atins mai mult decât multiplele referiri la timiditatea paralizantă, incurabilă a scriitorului, care nu l-a părăsit nici până în prezent, rămânând la fel de emoționat atunci când trebuie să vorbească la telefon sau să acorde un interviu.

Cunosc timiditatea asta ”de pitpalac”. E cea care m-a făcut să recitesc de 5 ori textul și să-l public cu emoții. Deși știu- e ceva banal. Și totuși...
Etichete: edit post
2 Responses
  1. copilarim Says:

    Si am pus pe lista de must read. Ma si vad cocotata pe "geam" (adica pe pervazuri - noroc cu balconul inchis), citind cartea. Deja m-am indragostit de ea fara sa o cunosc.
    Ia sa dau un search pe net sa vad pe la unde o gasesc de cumparat:D


  2. Alexandrrra Says:

    Ma bucur ca te-am facut curioasa!. Astept sa schimbam impresii. :)


Publier un commentaire

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...