În mândra noastră capitală voiam să-mbinăm utilul cu plăcutul. Adică să-i facem o surpriză unei prietene dragi și să vizităm niște fabrici într-un tur organizat. Dar noi i-am făcut surpriza că venim la ziua ei, iar ea ne-a făcut surpiza că... pleacă din București. Perfectă sincronizare!

În cadrul programului Patrimoniul industrial ca resursă, realizat în parteneriat de către AIR-Asociația pentru Arheologie Industrială din România, cu Asociația Zeppelin, am participat la un tur ghidat prin șase ansambluri industriale din zona Filaret-Rahova:
-Uzina electrică Filaret
-Hesper S.A. (fostă Steaua Roșie, fostă uzinele Wolff)
-Fabrica de chibrituri
-Fabrica de Timbre
-Palatul Bragadiru
-The Ark- Bursa mărfurilor creative (Vama București Antrepozite- Bursa Mărfurilor)

Întregul tur a fost foarte bine organizat și am avut ocazia de a vizita niște clădiri în care nu am fi avut acces altfel.
Și dacă vă întrebati de ce ar vrea cineva să viziteze o fabrică veche, să încerce să facă ceva (altceva) cu ea, în loc să o demoleze... voi lăsa cuvintele doamnei arh. Irina Iamandescu să vă răspundă:

sursa foto

Mint. Pentru că în Cluj n-am vizitat nimic industrial. Am vizitat însă (câțiva) prieteni vechi și dragi, care ne-au primit la ei, deși i-am luat prin surprindere.

Am făcut și un nelipsit tur al cafenelelor, fast-food-urilor și barurilor. ”Bar-ing”, adică. (O bere aici, o bere în alt bar... și tot așa cât te ține buzunarul sau... picioarele. Trebuia să fim puși la curent. Că ne învârteam prin Cluj ca la 20 de ani după terminarea armatei- ”Era aici un magazin/băruleț/cafenea/ceva”... Nu, nu mai era.)

Sincer, noi ne-am fi plimbat mai mult prin Cluj, că ne era dor de Ardeal și de un an tot amenințăm- ”venim săptămâna viitoare; ne primiți?”, de a ajuns să nu ne mai creadă nimeni că am ajuns acum. Dar era un gerrr... de mi-a murit telefonul și-am ratat vreo două întâlniri.  

Oh, well... rămâne pe data viitoare, care sper să nu fie iarăși peste 3-4 ani.  Sau până atunci... vă așteptăm în Iași. :D

În primul an de facultate mi s-a pus pata să plec cu o bursă. Undeva, nu conta neapărat unde. Și-am fost în Franța. Acolo am văzut, am învățat multe și în plus am căpătat o altă fixație: să fac la diplomă conversia unei clădiri industriale.

Documentându-mă, am dat peste frumusețea asta de clădire de secol XVIII-XIX. A fost dragoste la prima vedere! Ooo... da. E valabil și la clădiri. :D

E fosta fabrică de bere din Turda, monument istoric. 
Nu știam mai nimic despre Turda, înafară de proiectul de modernizare al salinei. Și ce alt pretext mai bun pentru a vizita salina, decât documentarea pentru diplomă?

Am ajuns în Cluj marți dimineață, la 6. Ce poți face la ora asta în Cluj? Dar în Turda? Păi... nimic, cum  aveam să constatăm. Planul era să sorbim înceeet câte o cafea, pâna la o oră decentă și apoi să luăm autobuzul spre Turda.

Am trecut mofturoși pe lângă prima cafenea. Chelnerița stătea cu mâinile încrucișate în geam și se uita încruntată la trecători. O fi fost doar somnoroasă, dar nu mi-a plăcut. Și eram atât de convinsă că vom avea de unde alege... Ei, da! Am umblat jumate de Cluj și n-am găsit deschise decât fast-food-uri cu gemuleț. (Asta în acea dimineață. A doua zi, când nu mai aveam nevoie, normal că am găsit cafenele și fast-food-uri deschise non-stop.) Până la urmă, după o oră și câțiva kilometri înfrigurați, am mâncat și am băut o cafea pe stradă.

La 7.30 eram deja în Turda. Ningea. Cu fulgi mici-mici, că era ger. În centru am găsit o singură cafenea. Cu două mese și alea ocupate. De trei ori am trecut prin fața ei, din ce în ce mai dalbi, uitându-ne cu ochi de cățeluși înăuntru. Până la urmă... ni s-a părut că s-a eliberat o masă și am intrat. Deja eram atât de înghețați că am fi stat și sprijiniți de-un perete. Salina se deschidea abia la 9, așa că am stat ceva vreme. Nimeni nu părea că se grăbește pe acolo.

Credeam că vom fi primii în salină. Dar pensionarii nu trebuie subestimați niciodată. Cu ocazia asta mi-am amintit de mica mea claustrofobie și de frica de înalțime. Nu fac chiar atacuri de panică, nu m-am aruncat la pământ, n-am plâns după mama, dar... să zicem doar că pozele n-au ieșit tremurate (neapărat) din cauza timpului mare de expunere.

Oricum, proiectul e spectaculos. Ar fi meritat tot drumul, frigul și oboseala chiar și numai pentru a vedea asta.

Pe la 12 părăseam salina pentru a merge la fabrică. Dar uitându-ne pe hartă am decis că ar fi o idee bună să vedem și alt loc important, situat în apropiere (pe hartă, cel puțin)- Castrul roman. Și am pornit la pas pe ulițele turdene. Și am mers... și am mers... și ne lătrau toți câinii neobișnuiți cu turiști tembeli ca noi... și am mers... și am mers... și nu ne mai simțeam picioarele de la mers și urechile de la frig... și am urcat un ditamai dealul... și acolo... NIMIC! Era un deal. Cu iarbă și zăpada. Unde erau ruinele? Pietrele? CEVA, acolo!

Grozav de entuziasmați, în lătrat de câine, am coborât spre fabrică. În spatele ei erau niște colibe din pungi și cartoane, în față vreo 6 câini nervoși pe paparazzi. Am făcut în ciudă câteva poze și ne-am întors în centru. Nu mi-a mai trebuit nimic. Nici planuri de la primărie, nici informații suplimentare despre fabrică, nici poze din centrul orașului. Știam doar că mi-e frig, foame, mă dor picioarele și... nu-mi place Turda!

Și doar nu era vina ei. Am prins-o noi într-o zi proastă.

Am fugit la Cluj și am uitat să vă spun cine a câștigat concursul de scurtmetraje FilmStud. Siiiiigur v-am ținut în suspans până acum. Nu? Nu-i nimic, eu vă spun oricum cum a fost și cine a câștigat.

A fost cam... dezamăgitor, pe alocuri. Și chinuitor, uneori.  (Bine, nu chiar ca atunci când am fost la cel mai prost stand-up comedy din istorie. Dar asta e altă poveste. Macar aici... n-am platit.)

Majoritatea filmelor au fost cu și despre moarte. Unele au fost, altele doar au încercat să fie profunde. Unele au fost atât de scurte încât n-a încăput în ele nici măcar un mesaj, nu încă replici. Unele au avut umor din plin. Dar involuntar.

Au fost și comedii voite. Două. Care au și câștigat. Dovadă că până și membrii juriului vor să (mai și) râdă, nu doar s-o ardă intelectual. Filmul care a câștigat premiul I- Interviu cu un regizor (scris, regizat și interpretat de Bobo-Fără Zahăr) e simpatic.

Dar cealaltă comedie... Ooo, man! Trăsniți în Nato par chiar amuzanți în comparație. Dar publicul a râs. Deci e bine. Sau... e îngrijorător? Poate nu înțeleg eu umorul cretinoid și prefer replicile deștepte. But hey... that`s just me. Eu am încercat, sincer am încercat să nu fiu rea. Dar nu-mi prea iese. În ultimul timp.

Noutatea concursului din acest an a fost secțiunea de animații. Dar n-a fost niciuna. Eh... Poate la anul.

Dar destul cu vorbăria. Iată câștigătorii, de la premiul III la I:

Iași->Cluj, (Cluj->Turda, Turda->Cluj) Cluj->București, București->Iași.

25 de ore pierdute petrecute în tren, nu-mai-știu-câți kilometri parcurși pe jos, în aproape o săptămână de plimbăreli.

Am ajuns în Iași azi dimineață la 5:45 și am mâncat popcorn, ca să nu adorm flămândă. Atât aveam comestibil în casă. Foamea a învins somnul după apusul soarelui -adică puțin mai devreme.

Mă (mai) odihnesc puțin, apoi revin cu povești.

În primul rând, ai nevoie de o anumită stare pentru a viziona acest film. Dacă îți dă târcoale astenia de toamnă, s-ar putea sa pici și mai adânc în depresie. Dacă simți că iubești prea mult viața, în general, s-ar putea să  izbucnești în râs la scenele slow-motion de la început; cunosc eu un caz (”Ha-ha-ha... plouă cu păsări moarte?!”)

Filmul lui Lars von Trier tratează subiectul Apocalipsei; însă nu în stil hollywoodian- o dramă colectivă și o isterie generală, ci ca pe o dramă mai intimă, urmărind reacțiile unei singure familii în fața inevitabilei morți.

Apocalipsa minimalistă a lui von Trier (cum e numită) va fi provocată de coliziunea Pământului cu o altă planetă, numită Melancholia. Reacțiile celor două surori sunt opuse și pe alocuri exagerate (dar cine știe cum e firesc să te porți în fața morții?). Justine e ”melancolică” (ca însăși regizorul filmului) și e calmă, apatică chiar, știind că vor muri toți. Dar nu pare a regreta acest lucru, pentru că oricum ”pământul e rău” și merită acest sfârșit. Claire e prototipul persoanei obișnuite, care devine disperată, isterică, ea având ceva de pierdut- un copil.

E un film sensibil, expresiv vizual, dar uneori mi s-a părut exagerat, lungit și prea ”căutat” să fie un film de artă ”european”. Previziunile de la început- imaginile în slow-motion pe muzica lui Wagner, reprezintă esența filmului și cea mai frumoasă parte din el. Restul... e depresie.

Și pentru că filmele astea ”de artă” stârnesc controverse, să vedem ce au avut și alții de zis.

Festivalul internațional de muzică de cameră- SoNoRo a ajuns și la Iași. Sunt doar o amatoare în domeniul muzicii clasice, nu vă așteptați la cine știe ce recenzie din partea mea- îi las pe alții, mai pricepuți, să o facă.

Mie mi-a plăcut mult ce am auzit și mi-a părut rău că la Iași a fost doar o singură seară. Dar, ținând cont că nici așa aula Bibliotecii Centrale Universitare nu a fost plină, probabil a fost suficient pentru publicul ieșean.

"SoNoRo este festivalul muzicii de cameră realizat cu pasiune, creativitate și disciplină, având ca rezultat o manieră extrem de modernă de a interpreta muzica de cameră de cea mai bună calitate." Alt Iași

Trivia Stuff: Înainte de concert am vrut să ne lăsăm hainele la garderobă. Dar tantea de după tejghea ne-a măsurat din cap până în picioare la brâu (că nu vedea mai jos) și ne-a întrebat:

-Dar voi... la ce ați venit? La... spectacol? ... În aulă??
-Da, la spectacol. (Normal că la spectacol, că doar nu ne rătăcisem prin bibliotecă la ora aia și ne era prea cald cu paltoanele pe noi)
-Aaa... dar nu pot să vă iau hainele (deși mai erau vreo 15 în spatele ei).
-De ce?
-Pai spectacolul ține până la 9 și eu sunt aici doar până la 8. Nu știu dacă vă mai puteți lua hainele. Nu știu dacă mai vine altcineva în locul meu.
(Serios?!? Ca să vezi... în zi de spectacol, doamna de la garderobă pleacă acasă mai repede.)

Mi-am luat haina, sincer jignită și nu foarte prostită de explicațiile dumneaei. Poate nu eram noi cel mai bine îmbrăcați (deși nu venisem nici în trening, nici în rochii cu paiete) și ridicam puțin media de vârstă a spectatorilor, dar așa ceva...

Am rămas în foier, așteptând deschiderea sălii, iar după noi au venit o mulțime de spectatori ce și-au lăsat totuși hainele la garderobă. Nu știu dacă au primit și ei aceiași explicație stupidă și lor nu le-a fost teamă să plece acasă mai dezbrăcați decât veniseră sau acea poveste era doar pentru copii fraieri ce puteau sta și cu hainele în brațe, ca noi.

Până la urmă, la o a doua încercare, au reușit și hainele noastre să fie agățate de prețioasele cuie. (cică vorbise cu cineva, să vină la ora 21 și să ne înapoieze bunurile)

La pauză, spectatorii- și așa nu foarte numeroși, s-au mai rărit încă puțin. Un rând întreg din spatele nostru a dispărut. Au băut vinul, mâncat fursecul, și-au recuperat hainele și au plecat. Cred că și lor le era frică că își vor pierde blănurile!

După spectacol, doamna 'amabilă' de la garderobă era încă acolo. Sau... poate că era sora ei geamănă pe care o chemase în locul ei?? Am uitat să întreb.

Festivalul Naţional de Film de Scurt Metraj FILMSTUD, ediția a IV-a, are loc între 18 și 20 noiembrie 2011, la Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi -sala Gaudeamus.

Aseară a fost seara de publicitate. Și am avut ocazia de a vedea tot felul de reclame: unele au fost inteligente, altele doar plictisitoare, câteva haioase, unele stupide, iar altele de-a dreptul oribile (dați click pe propria răspundere; rețineti însă- what has been seen can never be unseen). Și încă câteva pe care nu știu în ce categorie să le încadrez.

În această seară sunt filmele românești, iar mâine va fi competiția de scurtmetraje- la CCS Iași, ora 18:00.

Câteva reclame muzicale, văzute aseară (vă las să le etichetați cum doriți):

Azi mi-am dat foc la cursuri. N-am facut un mare foc de tabără, cu dansuri și incantații în jurul lui (deși ar fi fost frumos), ci doar... am aprins focul in sobă cu ele. Rațiuni practice, așadar. Dar am ales foile acelui curs care m-a torturat în acești ani, semestru după semestru. E singurul curs care m-a făcut să mă simt grea-de-cap și mi-a smuls lacrimi de ciudă în seara dinaintea examenului. A meritat-o! (Deși... în ziua examenului îmi reveneam, îmi aminteam ce nu știam că pricepusem vreodată și luam 9 sau 10.)

Și cum mă uitam eu cu satisfacție la vâlvătaie, am realizat că... miroase a sfârșit. Și nu-mi plac sfârșiturile.

Anul VI. Ultimul an. Nu mai am cursuri și asta îmi dă o falsă impresie de timp liber. Periculoasă iluzie. În realitate ar trebui să folosesc timpul ăsta pentru a face practica (obligatorie) de 10 saptămâni și pentru a lucra la proiectul de diplomă și la cel de disertație (noi le dăm în același an, ba chiar dăm disertația înainte de licență).

Facultatea de arhitectură a fost o plăcere și un chin în același timp. Și tare mă sperie gândul că e pe terminate. Pe de o parte am întâlnit oameni excepționali, am văzut și am învățat multe lucruri. Pe de altă parte însă, școala asta îți testează multe dintre limite- Câte zile poți lucra non-stop fără să dormi? Câte critici poți suporta fără să te descurajezi, fără să izbucnești în plâns sau să răspunzi violent (verbal)?

O așa lungă studenție te îngheață în timp, te menține tânăr (deși obosit). Din multe puncte de vedere mă simt la fel ca la terminarea liceului (deși sunt conștientă că m-am schimbat mult de atunci). De asta mă sperie gândul că multe dintre prietenele mele s-au căsătorit deja (de ani buni, unele), ba chiar au și câte un copil pe drum.

Iar eu sunt atât de departe de a-mi dori măcar lucrurile astea...

Am 25 de ani și n-am încă planuri de viitor. Așa că... nu mă mai întrebați ce fac ”după”. Lăsați-mă să mai copilăresc puțin.

Pe 11.11.11, la ora 11:11 și 11 secunde fix... vine sfârșitul lumii.

Iar?! Dar parcă a fost și acum vreo câteva luni. Nu rămăsese că următorul va fi în 2012? Sau nu mai avem răbdare? Ne-am săturat de atâtea alarme false și vrem un sfârșit pe bune, de data asta. Și-l vrem ACUM!

Și până la urmă, ce rost are să știm (dacă va veni) când va veni? Va putea cineva să se (ne) salveze dacă știe din timp? Vrea cineva să dea o mare petrecere, ca de Revelion și să numere secundele? Sau va mai avea cineva satisfacția de a zice după - Ți-am spus eu?!

Mie îmi plac ambele animale. Îmi place independența pisicilor, dar și entuziasmul și energia câinilor. Dar dacă ar fi să aleg... prefer pisicile. El ar alege câinii- sunt mai ușor de înțeles, se bucură când te văd, au chef de joacă; pisicile i se par prea fițoase, prea dificile.
Și totuși...
În liceu, eu eram cea care mergea la școală înconjurată de o haită de câini. În prima dimineața m-am speriat. Erau vreo 10-12 câini- unii maidanezi, alții cu stăpân dar lăsați liberi, de toate rasele, mărimile și culorile- de la pechinez, la ciobănesc german. Cum spuneam, în prima dimineața m-am speriat. Mă și vedeam sfâșiată și împărțită între ei, scăpând astfel de teza la matematică (așa sunt eu- mereu văd lucrurile bune).

Dar din gașcă a făcut câțiva pași în fața un câine negru cârlionțat, unduindu-se la picioarele mele (de fapt dădea din coadă, dar din tot corpul- dacă cunoașteți mișcarea). Era câinele- mult prea entuziast- al blocului. De aici totul a decurs bine. Ceilalți câini i-au împărtășit entuziasmul și i s-au alăturat. Mergeam spre școală perfect integrată în haită- câinele blocului, ciobănescul german și o mogâldeață cenușie erau în față, câțiva în stânga, cațiva în dreapta și cei mai mulți în spate.

Dar de neuitat a fost reacția celorlalți pietoni. Toți fugeau din calea noastra! Unii traversau strada, alții făceau cale întoarsă, iar unii pur și simplu o luau la sănătoasa, țipând cât puteau. Și tot așa în fiecare dimineață, până la sfârșitul anului.

Cât de mândră eram de noua mea gașcă!

El, iubitorul de câini, locuiește în cel mai pisicesc cartier din câte am văzut vreodată. Sunt peste tot!!! Sunt câtă frunză și iarbă. Ba chiar cred că sunt mai multe decât șobolanii (și asta e ceva greu). Dar sunt atât de înfricoșătoare... Îți taie calea noaptea (nu una, ci patru-cinci), sar din tufișuri în fața ta și apoi se opresc fixându-te cu o privire amenințătoare (cu un ochi, doi... și jur că una părea să aibă trei), iar când miaunăăă... te trec fiori reci pe șina spinării. Și sunt imense- îmi par mai mari decât câinii din jurul blocului.

Mie-mi plac pisicile, dar astea mă-nfioară. Am mereu impresia că vor să ne atragă într-o ambuscadă și să ne omoare.

Mai nou, în jurul blocului unde își fac veacul cele mai multe, s-a pus un gard de sârmă. Unii ar spune că l-au spus împotriva cetățenilor ce aruncau câte-o privire în locuințele celor de la parter. Alții ar putea spune că au vrut și acești blocatari curtea lor.

Eu cred, însă... că teritoriul păzit populat de pisici a devenit rezervație naturală.

E frumos Copoul toamna.
Au văzut și alții asta. Dar nimeni nu se mai plimba (doar) pe aleile acoperite de frunze. Toți îți fac poze- pe bănci, pe după copaci, pe pod, sub pod, lângă pod, aruncând frunze, sărind, scoțând fundul și boticul la înaintare... Geme facebook-ul de-atâta toamnă!

Suntem toți pricepuți și talentați. Dar fotografiem cam mult și vedem prea puțin.
Un singur bătrânel se plimba cu mâinile la spate, admirând... spectacolul fotografic.

Copiii... acei omuleți sadici, cu fețe de îngerași.

Spaima copilăriei mele era o fiară uriașă (deși mai scundă de un metru), cu o voce groasă, înspăimântătoare și o blană lățoasă alb-murdară. Era un câine ciobănesc și se numea Gheorghiță- un nume răsunător, demn de o bestie necruțătoare.

În fiecare dimineață, în drum spre școală, treceam prin fața grădinii lui, iar el ne lătra amenințător, cu vocea lui de bariton (acum aș spune că ne saluta doar, dar atunci...) De partea cealaltă a gardului ne simțeam în siguranță, ba chiar ne mai dădeam în spectacol uneori. Dar când Gheorghiță reușea să evadeze din grădină... era iadul pe pământ pentru țâncii din spatele blocului. Îl zăream din depărtare, cum se plimba mirosind tufișurile- ca să ne găsească, desigur. Nici nu mai lătra acum- semn clar că vroia să ne ia prin surprindere și să ne mănânce. Singura salvare a noastră era fuga. Și cât mai fugeam! Ne era frică să fugim direct spre bloc- prea ar fi putut să ne ajungă, așa că fugeam în direcția opusă. Și fugeam... și fugeam... și fugeam, înconjurând jumătate din oraș (noroc că nu era prea mare), că să intrăm în bloc pe altă ușă.

Așa nu se mai putea. În ritmul ăsta ajungeam toți campioni mondiali la alergat- căci nu există antrenor mai bun decât frica. Epuizați, ne-am adresat autorităților în domeniu. Dar părinții ne-au spus că e un câine blând și n-avem de ce să ne temem. Ei da! De unde să știe ei cum arăta Gheorghiță de la înălțimea noastră?

Așa că am decis să rezolvăm singuri situația. În spatele blocului creștea o tufă de buruiene ce făcea niște bobițe negre, cu care n-aveam voie să ne jucăm și mai ales să le mâncăm- erau... otrăvitoare. Arma letală perfectă. Am luat o franzelă, i-am scobit miezul și am umplut-o cu bobițele răului. Apoi am acoperit umplutura cu puțin miez și am aruncat ”bomba” peste gardul dulăului. Nici n-a știut ce l-a lovit!

Zile întregi am așteptat înfrigurați efectul franzelei ucigașe. Dar se pare că i-am dat o otravă cu efect întârziat, căci eu ajunsesem deja la liceu când a murit Gheorghița... de bătrânețe.

Succesorul lui Gherghiță e un ciobănesc german- și el un câine de temut. Dacă te vede pe stradă și decide să nu te placă, fuge după tine, te întrece, sare în grădină și abia apoi te latră- de după gard... dar foarte fioros.

___________________________________________________________________________

Romanul lui Bulgakov- Maestrul și Margareta, considerat una dintre capodoperele literare ale secolului XX, e o lectură cativantă, ce îmbină cu succes realitatea biografică cu ficțiunea artistică, având și multiple referințe religioase, demonologice, ezoterice, simbolistice.

În scrierea și perfecționarea continuă a romanului (până la moartea sa), Bulgakov încearcă să corecteze realitatea nesatisfăcătoare în care se zbătea. Acesta vorbea despre anul 1929 ca despre ”anul catastrofei” sale personale. Din acest moment nu i se va mai publica nici o carte, nici nu i se va mai juca vreo piesă de teatru. Cuprins de disperare, în 1929 îi adresează lui Stalin o petiție, iar în 1930 o scrisoare, devenită celebră drept un model al dizidenței asumate. Efectul scrisorii este neașteptat, Bulgakov primind un telefon de la Stalin, în care i se sugerează o viitoare întâlnire. În urma telefonului, este angajat la teatru dar necazurile sale nu se sfârșesc aici.

Începând din 1928, Bulgakov a lucrat doisprezece ani la acest roman, rescriindu-l si completându-l continuu (chiar și orb, pe patul de moarte, dictând soției sale). De teama poliției politice, aruncă de mai multe ori manuscrisele în foc, asemenea Maestrului din propriul roman.

Întâlnirea salvatoare, după care scriitorul spera să poată fi lăsat să-și scrie opera în liniște și să o publice, se va lăsa așteptată. În roman însă, ”magul” bolșevic este înlocuit de magul negru-Woland. Și în timp ce Stalin tace, Woland și suita sa îl salvează pe Maestru și îi pedepsește pe cei ce i-au fost potrivnici, oferându-i în final ...liniștea.
___________________________________________________________________________
Mai multe ilustrații aici.

Povestea ce urmează să o vedeți a mai fost spusă. De multe ori. Dar noi o vom spune altfel...

Așa începe animația ce reinterpretează celebra piesă shakesperiană și îi dă un final fericit (cum altfel?!). Povestea nu are nimic special, dar mizează pe dragălășenia piticilor de grădină. Fără a fi o capodoperă în domeniul animațiilor sau al poveștilor universale de dragoste imposibilă, are destule momente haioase.
 

Personal, nu îmi plac nu sunt înnebunită după piticii de grădină din teracotă, care îmi cam dau fiori...



...dar îmi sunt dragi cei adevărați, despre care puteți afla totul (de la dimensiuni, alimentație, până la viața amoroasă) din cartea ”Viața secretă a Gnomilor”- are ilustrații foarte frumoase și descrierile sunt simpatice. Eu am citit-o în franceză. Nu știu dacă a fost tradusă și în română, dar dacă o găsiți ar fi un cadou frumos pentru copiii mici și mari.

Asta... dacă nu aveți o fobie pentru pitici. :D

Un film SF cu buget redus. Mai rar așa ceva. Acest film nu se bazează pe efecte speciale, ci pe idei... speciale. Acțiunea se petrece în mare parte într-o singură cameră, cu aceleași personaje. Cu toate acestea, nu e un film plictisitor.

Cum ați reacționa dacă un cunoscut v-ar face o destăinuire șocantă? După spusele sale, a încetat să îmbatrânească și are 14.000 de ani. Oricât de incredibilă ar fi povestea, aceasta e imposibil de demontat sau confirmat.
Profesorul de istorie John Oldman demisionează în mod neașteptat de la Universitate, după 10 ani, iar colegii lui se autoinvită in casa acestuia, pentru a obține o explicatie. Însă explicația oferită nu e ușor de acceptat.

”Închiriasem odată o cameră împreună cu un prieten care mă înnebunise, pur și simplu. Stătea tolănit pe canapea ceasuri întregi și nu mă mai slăbea din ochi în timp ce eu îmi vedeam de treburi prin odaie. Spunea că-i face bine să mă vadă forfotind fără rost, de colo până colo. Simțea că în felul acesta viața căpăta sens, că nu i se mai părea un vis deșert, prin care treci ca un gură-cască, ci o menire nobilă, plină de răspunderi și muncă încordată. Și, iarăși, își punea întrebarea cum de a putut trăi până acum, nevând pe nimeni la care să se uite cum muncește.

Eu am o cu totul altă fire. Nu pot să stau cu brațele încricișate și să văd cum altul trudește și transpiră. Simt întotdeauna nevoia să mă scol și să supraveghez, să umblu după el cu mâinile în buzunar și să-i spun ce are de făcut. De vină e firea mea păcătoasă, sunt prea energic.”

Dacă nu ați citit-o până acum și mostra de umor englezesc v-a stârnit pofta, vă recomand romanele lui Jerome K. Jerome- Trei într-o barcă și Trei pe două biciclete.

Inițial, cartea s-a vrut un ghid de călătorie, așa că subiectul e destul de simplu- naratorul, împreună cu doi prieteni și un câine, călătoresc intr-o barcă cu vâsle pe Tamisa, de la Londra la Oxford. Întâmplările prin care aceștia trec nu sunt excepționale, dar modul de a analiza și prezenta lucrurile obișnuite, provoacă râsul și la 120 de ani de la publicare.

Pentru cei care mai erau încă reticienți în privința cărților în format electronic și evocau nostalgici mirosul cărților "adevărate" (ca mine, de altfel) sau chiar și pentru cei care umblau de nebuni prin anticariate, deschizând cărți la întâmplare și inspirând adânc (am auzit doar, nu cunosc) ...problema a fost rezolvată!

Nu știu, însă, dacă trebuie sa șpreiezi generos gadgetul (și dacă va mai funcționa după) sau direct cititorul.

Și ca să vă conving că teoria cu mirosul cărților tipărite e una serioasă, vă invit sa citiți -în format electronic, desigur!-, o carte despre acest subiect- Mirosul cărților: Un studiu cultural-istoric despre percepția olfactivă în literatură (deci lucrare serioasă, da?)
Vă aștept cu rezumatul.

Vreți să NU ajung vreodată să fac un anumit lucru?

Atunci tot ce trebuie să faceți e să-mi amintiți constant de el. De preferat, de minim 3 ori pe zi- dimineața, la pranz și seara. Poate și un mic desert, cu o noua cicăleală.

Nu sunt leneșă (culmea!), nici grea de cap, nici probleme de memorie n-am încă (și oricum, cel mai grav Alzheimer să am și tot n-aș putea uita, la cât de des îmi repetați același lucru!!!)

Dar auzind MEREU de aceleași lucruri pe care TREBUIE să le fac... deja simt că le-am făcut de 15 ori, am obosit și m-am săturat de ele!

Așa că (cu toată dragostea v-o spun, desigur)... vedeți-vă de viața voastră și de propriile probleme nerezolvate și mereu amanate. Asta dacă... vreti totuși să ajung vreodată și la acele lucruri din agenda voastră mea.