Domnișoară, intrați, vă rog, aici!, mă abordă o doamnă sextagenară, cu lentilele prea groase pentru a-i vedea ochii, tăindu-mi calea pe culoarul vagonului. Văzându-mi uimirea, plusă: Promit să nu vorbesc nimic, să vă las in pace. Am zâmbit. Și am intrat. Știți, nu prea mai e nimeni în vagon și mi-e frică să-mi las lucrurile nesupravegheate, dacă voi ieși din compartiment. Ăsta a fost ultimul lucru pe care mi l-a mai adresat și apoi și-a ținut promisiunea. Aș fi vrut eu să-i mai spun ceva, dar mi-a fost jenă amintindu-mi promisiunea făcută, deși necerută de nimeni. Poate și ea vroia lăsată în pace.

Probabil oricine a călătorit cândva cu trenul a dat peste persoane vorbărețe, plictisitoare și din cale-afară de obositoare. Dar aceste persoane nu-și vor da nicicând seama de asta. Cei ce știu să tacă sunt uneori și cei ce știu să vorbească, atunci când o fac.

"Unii tac din înțelepciune, alții tac din prostie, oricum tăcerea lor vorbește." (Dimitrie Cantemir)

Era un om năcăjit. Mai năcăjit decât omul lui Sadoveanu. Când m-a văzut, i-au sclipit ochii: are cui povesti!

-Vai domnișoară, ce năcaz am pațit. Vai, vai...
-Dar ce s-a intamplat?
-Vai domnișoară, e rău tare! A fost nevastă-mea la doctor...
-Si e așa grav?
-Grav tare! A zis doctoru' ca-i sănătoasă.
-...?! ...si nu e bine lucrul ăsta? întreb, în naivitatea mea. 
-Cum sa fie, don'șoară??? A pierdut pensia. Ce ne facem numai cu pensia mea? ...Doar nu și-a lua servici, de-acu'.
Și-a plecat. Supărat că n-am empatizat suficient.

Locuiesc într-o localitate mică, dar mereu surprinzătoare. Ocupația principală a mai bine de jumate din populație e cea de pensionar. Unii chiar sunt bătrâni. Unii. Restul  au 30-40 de ani (hai și 50) și sunt bolnavi. Ce ironie... sa fie atâția bolnavi in orașul ce se lăuda cu cel mai ozonat aer din Europa. Lor nu prea le-a priit aerul.

Unii par chiar că s-au născut pentru a fi pensionari. Alții par că au facut cursuri pe undeva. Unii or fi pensionari din tată-n fiu.

Cu ce se ocupă totuși aceștia? Pai... eu i-am surprins doar înjurând cu naduf pe hoții ăi de sus, care ne fură și se lăfăie în banii noștri.

Iar ei, oameni cinstiți...

Simtiti ce zi importanta traiti astazi? Cum nu?? E ultima zi de vara. Maine e echinoctiul de toamna, deci vara se va termina (si) oficial.

Maine se va termina si micul meu concurs de aici, unde puteti castiga cutiuta de mai jos. Mai aveti timp sa participati pana diseara, la ora 23:59.

Prima mea expozitie personala (si, cel mai probabil, ultima) am avut-o prin clasa a II-a/a III-a. Urma sa avem o "inspectie" si invatatoare (ca orice invatatoare care se respecta) nu mai stia cum sa impresioneze comisia. Asa ca m-a obligat rugat pe mine sa pictez scene scolaresti: copii in prima zi de scoala, cu flori in mana, copii in clasa, copii in curtea scolii-in pauza, copii cu invatatoarea, copii care citesc, copii care se joaca, copii..., copii..., copii. Capodoperele mele i-au placut invatatoarei, dar... parca mai lipsea ceva. Asa ca m-a pus sa le fac cate o rama. Din globuri pisate si lipite. Cu sclipici. Ooo... da. Cu rame sclipicioase de 5 cm latime, desenele mele au devenit, abia atunci, adevaratate capodopere. Sau cel putin asa mi-au dat de inteles nenii cu inspectia.

As vrea sa le mai am si acum, poate le puneam in portofoliu... dar prin clasa a V-a le-am aruncat. Mi se pareau niste picturi puerile, iar eu eram deja mare.

Legat de titlul postarii, nu ma auto-intitulez "artist cu expunere", dar asa mi-au scris cei de la RedBull, in mail-ul prin care ma anuntau ca lucrarea mea a fost aleasa pentru expozitia RedBull Art of Can. Tin sa le spun doar atat: Eram deja, da?? ...De acum 15 ani! :P

Asa ca, pentru a doua mea expozitie, iubitori de arta, curiosi, turisti, colegi invidiosi, prieteni, familie si fel de fel de alti vizitatori, va invit intre 1 si 23 octombrie in Piata George Enescu, pentru a va minuna de ceea "ce poate face o minte creativa din niste doze goale de Red Bull."

Red Bull Art of Can in cifre:
-425 de artisti inscrisi in competie;
-53 de lucrari selectionate pentru expozitie;
-3 castigatori (ce vor fi anuntati pe 30 septembrie)

Puteti vedea toate lucrarile din cadrul expozitiei aici.

Doua motive pentru care merita vazut filmul: Johnny Depp si ciocolata.

Bine, ar fi mai fi si povestea care e draguta... si Juliette Binoche... si satul francez, pitoresc in care se desfasoara actiunea... si alte cateva detalii...
Dar... primele doua motive sunt suficiente. ;)

Reclame romanesti din anii '70-'80, pe care le gasesc mai haiose si chiar mai convingatoare decat multe reclame actuale. (Ieri am vazut o reclama la tv cu un nas si un ochi-cu maini ci picioare, normal!-, care discutau in baie, langa wc, despre proprietatile unor produse de curatat. ...Mda!)

Toata lumea stie cate ceva despre ingrasaminte... dar specialistii stiu mai mult!

Vinul se bea la ocazie, apa minerala- in toate ocaziile

 Nici o masa fara peste! (mereu m-am intrebat de unde venea expresia asta)

Asa o banca...
 ...sau asa.

De mult n-am mai stat treaza pana spre dimineata pentru a termina de citit o carte (ce nu era pentru vreun examen). Dar m-a prins povestea in vraja ei si n-am putut-o lasa din mana.

Romanul de debut al lui Tracy Chevalier imbina armonios povestile a doua femei ce traiesc la cateva secole distanta, dar sunt legate printr-o mostenire ancestrala, ce iese la lumina pe parcursul desfasurarii actiunii.

Isabelle Moulin era o tanara ce traia in Franta secolului al XVI, poreclita La Rousse din cauza parului ei roscat. Atunci cand locuitorii satului trec de la catolicism la Adevar, Isabelle isi va atrage antipatia comunitatii protestante, deoarece se credea ca Fecioara Maria era si ea roscata si va fi nevoita sa-si ascunda parul.
Din cauza confruntarilor sangeroase dintre catolici si protestanti, Isabelle, impreuna cu familia, va fi nevoita sa fuga in Elvetia. Dar intamplarile dramatice prin care va trece nu se vor opri aici.

Ella Turner e o tanara americanca, de origine franceza, ce se muta in sud-estul Frantei impreuna cu sotul sau. Lovindu-se de o comunitate rece, reticienta fata de noii veniti, Ella incearca sa se integreze folosindu-si vechiul nume de Tournier, reimprospatandu-si cunostintele de franceza si incepand sa investigheze istoria familiei sale, cu ajutorul bibliotecarului local, Jean-Paul.

Povestile celor doua femei sunt legate de  un albastru fara margini, un albastru pur, folosit in trecut pentru a reprezenta numai vestmantul Fecioarei; un albastru frumos, profund, dar trist in acelasi timp, ce ii va marca Isabellei destinul tragic, iar Ellei ii va bantui si chinui visele, in aventura sa revelatoare.

Ce fantome ale trecutului va descoperi in cautarea sa si ce impact vor avea aceste descoperiri in viata Ellei, veti afla intr-o lectura placuta si captivanta, ce curge fluent, imbinand armonios multiple teme (redescoperirea originilor, legaturile de sange, istorie, religie, iubire).

Desi n-are legatura cu prezentul roman, albastrul (turcoaz) care m-a fascinat pe mine e cel al lui van Gogh. Acesta. E... breathtaking, in realitate.

Ce vara luuunga mi se parea ca voi avea... Si cate imi propusesem sa fac in ea...
Dar peste o saptamana va trece, oficial, si vara... iar peste doua saptamani se va termina si ultima mea vacanta universitara... iar eu mai am inca atat de multe lucruri de facut.

Zilele astea mi-am updatat cv-ul, portofoliul, iar acum mai caut un birou de arhitectura unde sa pot face practica, 10 saptamani. Pana acum, am primit niste raspunsuri foarte amabile de "...poate. Mai vorbim." (E un fel de nu, spus frumos, nu-i asa?)

I'm running out of time and ideas!
Sugestii? ...anyone? :D

Galeria Red Bull Art of Can - din 1 Octombrie in Piata George Enescu- Bucuresti

Va invit, incepand cu 1 octombrie, la galeria Red Bull Art of Can, unde sper sa vedeti si lucrarea mea- Feed Your Brain.  :D

Arta contemporana poate fi creata din orice material pe care un artist il poate pune in evidenta. Daca putem combina arta cu recilarea, cu atat mai bine. Acest lucru l-a facut si proiectul Red Bull Art of Can, provocandu-i pe artistii non-conformisti, designeri sau simpli pasionati de arta sa realizeze adevarate opere folosind ca materie prima aluminiul cutiei de Red Bull.

Pentru frumoasa mea mama, un cadou muzical de la formatia ei preferata.
Mama, I'm coming home... urarile ti le spun personal! :)

Am uitam ca azi incepe scoala. Mi-au amintit florile din mainile copiilor, de care m-am impiedicat adormita in dimineata aceasta. Intotdeauna am asociat prima zi de scoala cu ziua mamei mele (sau era invers ?)- si asa le tineam minte pe ambele: 15 septembrie.

Scoala am facut-o intr-un oras minuscul, dar cu 3 scoli (de fapt, corpuri ale aceleiasi scoli, dar aflate la distanta de cateva sute de metri unul de altul). In prima zi de scoala, copiii de-a opta luau de mana cate doi copii de-a-ntaia si ii conduceau, din curtea liceului- unde aveau loc manifestarile de-nceput de an-, pana la alta scoala- unde invatau doar cei din clasele primare.

Inarmate cu fundite penibile  albe in par, eu si prietena de care am fost nedespartita vreo 20 de ani, impreuna cu un verisor mai mare, am trecut pe sub 'podul de flori' si am pornit spre scoala noastra. Dar stiu ca am pornit hotarati! Hotarati sa invingem si sa-i intrecem pe toti! Nu mai stiu daca a fost dorinta noastra sau a verisorului care ne conducea. Dar am iesit din coloana, am grabit pasul, am semnalizat depasit-o si am alergat aproape, pentru a ajunge primii.

In clasa, ne asteptau deja abecedarele pe banci si cate o garoafa. "Ghidul" ne-a instalat in prima banca, apoi mandru de isprava lui/a noastra a plecat. Am asteptat... am asteptat... si-au inceput sa soseasca primii colegi. Dar nu erau colegii nostri. Si nici pe invatatoare n-o recunosteam si doar o vazusem 'la careu'. Dupa ce ne-am dezmeticit noi (sau ne-a dat invatatoarea afara?), am mers in clasa vecina. Da... aia era clasa noastra si invatatoarea noastra... si locurile libere care ne asteptau. In ultima banca. Fara garoafe.

In timp, am avansat din ultima banca si-am ajuns paaana-n prima. Apoi m-am mutat. Parcam eram prea in fata.

Ati intalnit vreodata un foarte bun povestitor? Poate un amic, o cunostinta sau un simplu necunoscut in tren... care indiferent despre ce povestea, facea ca acel lucru sa para fantastic. Nici nu mai conteaza ca poate 80% din povesti erau exagerate sau chiar inventate cu totul... Erau fascinante. Si era o placere sa-l asculti.

Despre un astfel de povestitor e filmul lui Tim Burton- Big Fish (Pestele cel mare). Ed Bloom e un om care, dupa ce si-a transformat viata intr-un sir de evenimente fantastice, a devenit el insusi o legenda. Dupa spusele sale a avut o viata extraordinara: a crescut intr-o zi cat altii in zece, apoi a devenit un erou local, a intalnit un urias, un varcolac, o vrajitoare de la care si-a aflat sfarsitul vietii, a prins un peste urias, si-a intalnit iubirea vietii si a asteptat apoi 3 ani pana sa-i afle numele.

Spre sfarsitul vietii lui Ed, fiul sau se intoarce acasa pentru a-i fi alaturi si incearca sa descopere adevarul despre tatal sau, ascuns in spatele povestilor. Cat e realitate si cat fictiune sau doar exagerare... veti descoperi vizonand filmul.

E o poveste fantastica, pentru copii maturi.

                In memoriam.

In weekend, Copoul e parcul mireselor. Muritorii de rand, care nu isi traiesc cea mai fericita zi a vietii lor, nu prea au ce cauta acolo. Fiecare alee e ocupata de cate un cuplu de insuratei, insotiti inevitabil de (cel putin) un fotograf si un cameraman, plus alti nuntasi ce iti fac semne disperate (dar convingatoare) sa fugi din cadru.

Daca totusi reusiti sa va strecurati si sa ajungeti pe o alee ingusta, curba si cat mai neatractiva pentru fotografi, va puteti bucura de un spectacol unic.
Ieri erau patru cupluri in parc. Se formase deja coada pentru pozele facute langa statuia cu lei, pe pod si in lacul fara apa.

Dar cel mai mult mi-au placut pozele facute in saritura. Mireasa de mana cu mirele, de mana cu nasica si nasicu. Toti patru sarind. Fiecare in ritmul lui. Imaginati-va doar! Eu am incercat sa le fac o poza, dar m-am emotionat asa tare, incat am facut-o cu blitz si am atras atentia periculos de mult asupra mea. Mi-a fost frica de o eventuala mireasa furioasa, ca sa mai incerc o data. Si pentru ca nici poza lor n-a iesit din prima... fotograful i-a pus pe toti patru sa sara... si sa sara... si sa tot topaie vreo 2 minute... doar, doar ii va prinde pe toti in acelasi cadru.
Si totusi... de ce? De ce ai vrea o poza de la nunta sarind? Ce vrea sa spuna artistul?

Daca atunci cand iesi din casa, fara un motiv anume, doar de dragul plimbarii, prima reactie a cuiva este "dar ce s-a intamplat?? de ce ai iesit?"... atunci, cu siguranta, ceva nu e in regula cu viata ta!

Ne facem timp prea rar, prea putin sau... prea tarziu pentru lucrurile/persoanele cu adevarat importante.
Avem mereu impresia ca suntem atat de ocupati, incat n-avem timp de pierdut cu "prostii". Uitam ca prostiile sunt cele care conteaza, de fapt.

Simt, in ultima vreme, ca am pierdut timp pretios cu prea multe lucruri utile si serioase si responsabile. Si ca toate nu mi-au ajutat nici mie, nici altcuiva, la nimic.

Ieri am fost in parc. Dupa multa vreme. Si m-am lovit de reactia de mai sus. Ultima oara am fost acolo cand mi-am facut timp pentru a vizita pe cineva internat in spitalul de vis-a-vis. Nu inflorisera copacii inca, atunci cand a ajuns. Iar eu ii descriam parcul si primavara. Si verdeata ce explodase parca in numai cateva zile. Eram optimista. Ii spuneam ca nu va mai recunoaste Copoul cand va iesi din spital.

Dar... n-a mai reusit sa vada copacii infloriti. ...Sau poate ca da?
...Poate ii va vedea mereu.


If I were able to live my life anew,
In the next I would try to commit more errors.
I would not try to be so perfect, I would relax more.
I would be more foolish than I've been,
In fact, I would take few things seriously.
I would be less hygienic.
I would run more risks,
take more vacations,
contemplate more sunsets,
climb more mountains, swim more rivers.
I would go to more places where I've never been,
I would eat more ice cream and fewer beans,
I would have more real problems and less imaginary ones.

-Cat costa biscuitii astia?
-Care dintre ei?
-Astia la 1 leu.
__________________________________________
-Pateurile cu branza... sunt de post?
-...
__________________________________________
-Napolitanele astea sunt de post?
(citesc ingredientele, vad parf de zer)
-Nu sunt. Dar am altele.
-Dar celelalte ce aveau de nu erau de post? Aveau viermi, nu? Aveau carne...
-?!?
__________________________________________
-Vopsea de par ca Barbara, din Impostoarea, aveti?
-?!?
__________________________________________
-Laptele asta la cutie e expirat?
-Nu. E valabil pana in ianuarie 2012.
-Deci mai are termen 5 luni??? Pai ce lapte e asta? Nu e bun...
__________________________________________
Vezi si... Clientii spun lucruri trasnite 

Desi a fost pentru mine o carte mult dorita, mult asteptata, cand (in sfarsit!) am inceput sa o citesc, m-am simtit repede mult prea... inculta pentru o asemenea carte, cu multiple referiri la templieri si terorii ale conspiratiei, la ocultism, cabala, alchimie, religie. Aveam impresia ca trebuia, mai intai, sa citesc o multitudine de alte carti si abia apoi sa o citesc pe aceasta, pentru a o putea intelege.

Si totusi, acceptandu-mi limitele si depasind acest prag, romanul m-a fascinat. Si in loc sa-l citesc cu temele foarte bine facute, am reusit sa invat cate ceva din el (sau sa raman cu impresia ca asta fac). Caci, asa cum spune si Marin Mincu, "imi inchipui ca Umberto Eco poseda o biblioteca imensa, precum aceea misterioasa apartinand abatiei din Melk, semiologul putand sa excame oricand cu orgoliu, aflat in ipostaza Lectorului absolut: "Nimic din ceea ce este scris nu-mi e strain." "

Titlul romanului vine de la inventia fizicianului francez Leon Foucault, care demostreaza ca pamantul se invarte in jurul propriei sale axe. Dispozitivul, instalat pentru prima data in 1851, sub cupola Panteonului din Paris, e format dintr-o bila cu un varf ascutit, avand o masa de 28 kg, atasata unui fir metalic cu o lungime de 67m. Sub el, pe un disc, este presarat un strat de nisip fin, pe care varful pendului deseneaza o rozeta si revine in locul de unde a pornit. Aparent, pare o rotatie a planului de oscilatie al pendulului, in realitate insa, cel care se roteste este Pamantul, planul de oscilatie ramanand fix.

"Eu stiam ca Pamantul se invarte, si eu odata cu el, si Saint-Martin-des-Champs si intregul Paris odata cu mine, si impreuna ne roteam pe sub Pendulul care in realitate nu-si schimba niciodata directia propriului plan, pentru ca acolo, in locul de unde atarna el, si de-a lungul infinitei prelungiri ideale a firului, sus, catre cele mai indepartate galaxii, statea, intepenit intru eternitate, Punctul Fix.
Pamantul se invartea, insa locul unde firul era agatat era unicul punct fix al universului."