Am scris textul de mai jos dintr-o suflare. Dar apoi am pierdut mult timp gandindu-ma daca sa il public sau nu.
Mi s-a parut prea... sincer. Si uneori sinceritatea asta ii sperie pe ceilalti. E adesea gresit inteleasa sau e prilej de ironii... Nu ca ar avea ciorna asta de blog milioane de cititori, dar sunt cei care conteaza. Am incredere insa in ei ca vor intelege ceea ce trebuie.
Dupa 5 luni de “acolo”, am ajuns “aici” si totul e schimbat, chiar si eu sau poate ca mai ales eu. Cand am plecat, credeam ca va fi o reintoarcere dupa 5 luni, dar... e ca si cum as fi ajuns din nou intr-un loc nou si o voi lua de la capat. Ma adaptez repede, dar inceputurile, desi pline de speranta, sunt dificile si putin deprimante, pentru ca succed mereu unui sfarsit.
In noiembrie-decembrie m-am inscris la interviul Erasmus doar pentru ca il ratasem cu un an inainte si nu vroiam sa-mi mai para rau inca o data. Era ultima sansa. M-am inscris dintr-un impuls, dar am renuntat dupa ceva analiza si nu m-am prezentat la interviu. Decisesem ca mi-era prea bine acasa, pe toate planurile, si nu aveam de ce sa las totul si sa plec.
Eh... insa decanul si soarta au avut alte planuri cu mine. Asa ca in ziua afisarii rezultatelor am aflat ce trebuie sa plec in Franta. Daca-i ordin… cu placere!
2 luni mai tarziu, pe 5 februarie, aterizam pe aeroportul din Charleroi, pe o vreme la fel de deprimanta cum avea sa fie toata luna. Am mai zis ca inceputurile sunt grele.
Asa grozav m-am adaptat la vremea din Lille, incat in prima saptamana nici n-am putut ajunge la facultate, pentru ca am facut o sinuzita de toata frumusetea.
Am trecut insa peste momentele grele, penibile, obositoare, ofensatoare sau chiar dureroase si in final balanta trage mai greu spre partea frumoasa a perioadei.
Am calatorit mult, Franta fiind doar primul pas si pretextul pentru a pleca si in alte locuri, am vazut si am invatat multe lucruri, mai mult sau mai putin legate de arhitectura, am cunoscut diversi oameni, din n-spe tari si poate ca am ramas si cu cativa prieteni, dar in timpul asta m-am redescoperit si pe mine.
Nu e nimic spectaculos, nu m-am schimbat radical (nu cred ca oamenii se pot schimba in esenta nici chiar atunci cand vor asta), am avut doar ocazia sa ma privesc altfel si sa mai descopar cate ceva despre mine. Am scapat de asteptarile celorlalti, de lucrurile pe care cred ei ca le stiu despre mine… si am privit ce a ramas dincolo de asta. Poate ca nu mereu mi-a placut ce am vazut, dar uneori am reusit si sa ma surprind, avand ocazia de a fi sincera cu mine-insumi si doar atat.
Ce face din perioada Erasmus ceva special, e tocmai caracterul asta de “perioada”, de temporar. Profiti de tot timpul pe care il ai, tocmai pentru ca stii ca vei pleca si nimic nu va mai fii la fel. Poti sa experimentezi, sa descoperi, sa inveti multe, sa te reinventezi chiar sau poti sa alegi varianta de la polul opus, suferind de dor si numarand zilele pana pleci.
Calatoria asta n-a vrut sa fie si nici n-a fost un drum initiatic, o revelare a sinelui si totusi... a fost mai mult decat ma asteptam. Desi sunt constienta de lucrurile care s-au schimbat irecuperabil aici, acolo... si poate ca le regret... nimic nu ramane la fel. Probabil ca ele ar fi ajuns oricum aici, chiar si daca nu plecam.
Francezii spun ca cineva care vine in N-ul Frantei, in zona Ch-ti, plange de doua ori: o data cand vine si apoi cand pleaca.
Desi nu plang ca am plecat, am sentimentul asta al sfarsitului implacabil. Si totusi ma bucur atat de amintirile frumoase adunate, cat si de tampeniile facute, ca parte a unei experinte reusite, ce va avea mereu un loc special in mintea si inima mea.
Si acum... un nou inceput. :)
