Cum ai putea incepe o zi frumoasa, altfel decat cu o vizita in cimitir? Uite, asa inveti sa apreciezi viata!
Père Lachaise- alt cimitir, alte celebritati.
Mormantul lui George Enescu era dintr-un calcar galbui, ros de vreme. Simplu, gol si trist. Normal, toate mormintele sunt triste cumva, dar al lui parea... uitat. Ne-a parut rau ca nu am avut o floare...
Mormantul lui Oscar Wilde... cel mai pupat de acolo. Era plin de urme de ruj, de inscriptii care ii declarau iubirea eterna, de turisti care puneau noi buze pe el si isi facea poze in timpul acestui omagiu. Habar n-aveam ca se bucura de atata popularitate post-mortem.

Dar vedeta cimitirului a fost Jim Morrison.
Nu era neaparat visul meu sa ajung la mormantul lui, dar am vrut macar sa fac niste poze pentru Mircea.
Piatra funerara era inconjurata de garduri metalice, dar fanii adevarati cam sareau parleazul. Candva era si un bust de-al lui acolo, dar care a ajuns sa fie inscriptionat de fani cu tot felul de mesaje si mai apoi furat. Si piatra funerara fusese desenata, inscriptionata de catre fanii care lasau diverse ofrande pe mormant, de la tigari, bautura, pana la prezervative. Astfel ca, in urma cu cativa ani, "autoritatile" franceze au schimbat piatra, au pus gard, ba chiar si paznici la mormant.
Sincer, eu nu inteleg de ce. De ce mormantul lui O.Wilde putea fi pupat dar cel al lui Morrison nu putea fi mazgalit? Astia sunt fanii lui, asa se manifesta ei si sunt convinsa ca nici el nu s-ar fi suparat. Din contra.

Dupa cimitir am fost la Centrul Pompidou. Am vazut o multime de opere, mai mult sau mai putin celebre. De la lucrari de Picasso, Kandinsky, Dali, Chagal, Matisse, Modigliani... pana la tot felul de instalatii ingenioase facute de artisti contemporani.




La expozitia feminina... feminista... am vazut niste performance-uri care nu m-au impresionat cine stie ce in sens pozitiv. Multe mi s-au parut doar manifestarile bolnave ale unor minti cu multe probleme. Si oricat de multe gogosi mi-ai vinde despre unele "lucrari" ca sunt arta... nu le inghit. Linia dintre arta si non-arta devine uneori mult prea stearsa si prea multi incerca (si reusesc) sa impinga lucrurile dintr-o parte in alta, cu o simpla poveste tampitica, dar spusa cu convingere.

Ce mi-a placut cel mai mult aici a fost... piata din fata Centrului Pompidou. Era putin inclinata, pavata, dar parea atat de primitoare incat stateau tolaniti acolo cateva zeci, chiar sute de oameni.
Fiecare se simtea ca in curtea din spatele casei. La inceput parea ciudat cumva. Dupa atatea "happening-uri", credeam ca e o punere in scena a unei "opere de arta" si nu stim noi. Dar curand ne-am luat ceva de mancare si ne-am integrat in marea de oamenii care se bucurau de soare, in cel mai nonsalant mod.
Am avut parte si de un spectacol... o gasca de 7-8 tigancuse, ce ne pareau cunoscute cumva, si care faceau pe-a surdo-mutele in fata pavilionului Brancusi, alergate de politia pe biciclete. Doar lasoul le mai lipsea, dar le-au incercuit si asa.
Nu-mi imaginez un politist de la noi urcandu-si burta pe ghidon si pedaland dupa un infractor.

Ne-am facut siesta intinse pe jos, intr-o piata din Paris...  Si a fost atat de bine, incat am stat acolo mai bine de o ora jumate, aproape uitand de Brancusi.

Pavilionul Brancusi e singurul izolat de restul muzeului. Initial, nici nu stii cum sa o iei: ca un privilegiu, ca e singurul cu un pavilion numai al lui sau ca o excludere. Dar dupa 5 minute cat am fost lasate sa admiram expozitia, concluzia n-a fost foarte placuta.
Tot pavilionul e o camera in alta camera. Camera din interior, care ar trebui sa mimeze atelierul lui, are doi pereti de sticla si doi opaci, si te poti doar plimba in jurul ei pe un culoar. Mic, inghesuit, trist.
Brancusi si-a donat creatiile statului francez, cerand ca operele sa fie expuse intr-o forma a atelierul sau. Dar cred ca ar fi putut fi gasita si o solutie mai inteligenta pentru asta. Asa... nu puteai admira nimic foarte bine.
Am plecat cu un gust amar de acolo.

Inainte de plecare am vizitat putin Institutul Lumii Arabe, de pe a carui terasa am putut admira Parisul, apoi am mancat portocale pe malul Senei.
Acolo... pe  mini-insula din fotografie.
Ne-am bucurat de apus, pana ne-a dat un paznic afara din parc, ca sa il inchida. Cu cheia. Cum sa inchizi un parc?? Stiam deja ca la ei nu circula trenurile noaptea si inchid garile. Dar parcurile? Probabil ca dupa o anumita ora inchid si trotuarele si gata... daca nu esti deja in casa, e nasol de tine.

Deja experineta pariziana era pe sfarsite si ne indreptam spre gara. Dar cum it's not over 'til the fat lady sings... a urcat in metrou o tanti grasa, cam tuciurie. Dupa salutul deja celebru, intr-o franceza stricata, ne-am prins deja carei etnii si tari ii apartinea.
A tras aer adanc in piept... si a-nceput sa cante... Pusca si cureaua lata!!! Am inceput sa rad isteric si numaram secundele pana la statia urmatoare. Ma simteam la camera ascunsa! La orice ma asteptam, dar la asta nu. Am ras de ne curgeau lacrimile si se uitau francezii la noi, nestiind ce iarba buna fumasem noi si ei nu...
O experienta de neuitat!!!