Desire - Under Your Spell by Velvet Touch

A fost un an sărac în colinde pentru mine- doar câteva în engleză ascultate la radio și același colind cântat în ritm alert de 3 copilași la ușă. Repede, repede... prima stofă, la anu' și la mulți ani! ...scoate punga și dă bani.

Cred că e primul an în care n-am fost la colindat, de când mă știu. Când eram prichindei ne urcam pe săniuța și tata ne ducea la rude și la prieteni să le cântăm (și încântăm ?!).

După ce am mai crescut puțin mergeam cu vecinii de bloc din poartă in poartă, până înghețam și nu mai aveam voce. Și cu câtă mândrie număram bănuții câștigați!

Mai apoi, eram prea mari să mergem la necunoscuți, așa că mergeam doar eu și fratele meu la bunici. De câțiva ani mergeam doar noi doi la bunica. Care deși n-auzea prea bine, se bucura să ne vadă dând din gură la ușa, știind că a venit Crăciunul.

Anul ăsta... n-am mai avut la cine să mergem.

sursa foto

Ce poți face cu o tavă de copt, un kilogram de fasole uscată și... o creagă de molid argitiu?
O iahnie de fasole... afumata? :D
Și asta, poate.

Dar eu am făcut o decorațiune pentru masa de Crăciun.
Fasolea n-a fost prima mea opțiune (mai ales că aranjamentul era pentru un cadou). Am încercat ceva mai pretențios- niște bile colorate semi-transparente din... silicon (cred). Dar lumânările erau grele și refuzau să stea drepte. Aș fi vrut niște pietricele... sau niște bile de sticla... sau niște nisip... dar n-am avut de unde face rost. Așa că fasolea s-a dovedit un înlocuitor perfect.

Am folosit lumânări roșii și argintii de înălțimi, culori, modele diferite. Fasolea am camuflat-o cu biluțe argintii din polistiren, bile de sticlă, nuci, conuri de brad și globuri. The final touch... câteva crenguțe de molid.

Et voila!

Ningeeeeeeeeee! :) ...cu gândul ăsta m-am trezit de dimineaţă.

Dacă aş avea aparatul foto la mine, v-aş arăta cât de frumos arată nucul batrân din spatele blocului, dealurile cu pădurea de brazi şi casele fumegânde, totul sub un strat  încă modest, dar promiţător de zăpadă.

Voi cei ce aţi strâmbat din nas până acum, atunci când eu încercam să ascult radioul cu muzică de sezon, tot sezonul, nu mai aveţi nici o scăpare.
Aşa că...

Nu ştiu cum a fost, că n-am participat la ea. Dar... trebuie să recunosc adevărul. E numai vina mea. Am dat cu piciorul primei mele 'întâlniri' când aveam vreo 13 ani.

Eu eram în clasa a VII-a, el era ''mare''- a VIII-a. Era fotbalist- un fel de vedetă a şcolii. Prietena mea vorbise cu prietenul lui şi... gata. Ne făcuseră ''lipeala''. Pe noi nu ne-a întrebat nimeni dacă vroiam asta. Ba chiar ni s-a adus la cunoştinţă că de acum ''nu mai aveam ce face''. Eram deci aproape căsătoriţi.

Trebuia să ne întâlnim în fiecare pauză şi să vorbim. Niciodată nu treceau cele 10 minute suficient de repede. Şi niciodată nu vorbeam mai mult decât ''Ce oră ai avut? Ce oră ai după? Cu cine? Aha. Bine.'' ...Penibile Preţioase momente.

Dar într-o zi, el şi-a făcut curaj şi mi-a dat o întâlnire în parc. Am venit acasă în transă. Eram aproape paralizată de emoţie (v-am mai spus cât de timidă sunt, nu?) şi aş fi făcut orice să nu merg la întâlnire. Mă rugam să-mi dea mama ceva treabă, să nu pot ajunge şi să am o scuză. Dar mama a plecat şi m-a lăsat liberă.

Nu mai ştiu câţi kilometri am făcut agitată prin casă. M-am pus chiar şi-n pat, cu gândul să mă trezesc după ce ar fi trecut deja ora stabilită şi ar fi fost prea târziu. Dar cine a putut adormi? Mă rugam să ma ia o durere de cap, să dea subit o boală peste mine... dar nimic. Mă simţeam pedepsită, bătută de soartă, că trebuia să fac asta.

În final, n-am găsit nici o scuză, aşa că... Nu, tot nu m-am dus.

Câteva zile nu l-am mai văzut. Dar mai apoi l-am urmărit pe holurile şcolii cu un ac. De care era prins un mărţişor. Era 1 martie şi la noi e obiceiul ca băieţii să primească mărţişoare de la fete (să nu dea ciocolată pe 8 martie chiar degeaba).

Am spus că l-am urmărit pentru că efectiv a fugit de mine. Şi nu s-a oprit din fugă nici pe parcursul anilor de liceu, evitându-mă constant.

Iar legenda spune că şi azi mai fuge mâncând pământul.

M-a întrebat Ioana- ce pot face cu 83 de lei?

Si eu m-am gândit că pot să...

• să mănânc la cantină o săptămână ( :D mi-e foame... de asta am început aşa)
• să merg cu trenul până la Bucureşti sau Cluj
• să cumpăr:

         - 2,3 cărţi- beletristică sau jumătate de carte de arhitectură
         - 5 reviste de arhitectura/ fotografie
         - o sacoşă mică de mâncare din supermarket
         - 3 perechi de cercei
         - 40 m de beteală
         - 40 de globuri
         - 9 cozonaci
         - 1,5 kg de bomboane de pom
         - un brad mic, miiic
         - un suport de brad
         - 2,3 cadouri

De ce se întreabă Ioana asta, ne va dezvălui în curând.
Voi ce aţi face cu banii aceştia?

N-am ştiut să fiu o gazdă bună la recentele evenimente... mondene. A venit lume multă- să fie văzută, să vadă, să comenteze, eventual să spună bancuri. N-am ştiut să întreţin atmosfera. Şi-am refuzat să învăţ. Puţin mi-a păsat de sentimentele şi curiozitatea unor oameni pe care nu-i cunoşteam, dar care păreau să ştie totul despre mine.

Aşa că m-am ascuns. M-am refugiat în amintiri, în camera bunicilor. Iar printre altele am descoperit şi fotografiile acestea.
1. Bunica şi bunicul- Artimizia sau Mesa şi Alexa 
2. Bunica, bunicul (în dreapta) şi o prietenă 
3. Bunicii- cuplul din stânga
4. Bunicul (dreapta) şi cel mai bun prieten

Pe spatele unor fotografii, un scris mărunt în creion:



te rog păstrează această fotografie

Bunica însă nu i-a pus nici o floare pe mormânt. De la moartea lui aproape că nu s-a mai ridicat deloc din pat. Au trecut 9 ani de atunci. Iar acum... sunt din nou împreună.

Sunt sigură că bunicul are basca pusă ştrengăreşte pe-o ureche şi-o ţine pe bunica de după gât, ca altădată.

Zilele astea nu ar trebui să am timp de scris. Pe blog. Că în afara lui... he heee...
Trișez totuși fac un compromis- și vă pun un filmuleț. E amuzant fie că aveți pisică, fie că nu. Dar dacă aveți totuși o mieunătoare veți recunoaște gesturile. :)
...Și-am plecat la treabă.

Balul Studenților Arhitecți- Copiii Revoluției

Am fost și eu, să am de unde veni. Că era ultimul Bal al Bobocilor ce mă mai prindea studentă.

Fie m-am băbit eu (și nu înțeleg noile generații de piți-arhitecte), fie aveam prea multe pe cap și n-aveam starea de spirit potrivită, fie nu m-am regăsit în temă (organizatorii sunt cei născuți în '89; noi ne-am născut în comunism, iar bobocii la vreo 4 ani după căderea lui), fie...

Și-așa a mai trecut o seară.

A venit decembrie. Și în seara asta vine deja primul Moș- Moș Nicolae. Sper că ați fost cuminți, că altfel lustruiți ghetuțele degeaba.

Cum stați cu mult-prea-lăudatul spirit al Crăciunului/ al Sărbătorilor? E la locul lui? La mine e direct proporțional cu zăpada. Care (încă) nu e. Deci... și spiritu' suferă.

Cu toate astea, am împodobit deja vitrinele magazinelor în scopuri estetico-comerciale.

În spiritu' abia pomenit, zilele trecute mă oprește o doamnă pe stradă.

-Mă scuzați domnișoară. Vreau doar să vă întreb ceva.
Mă opresc, crezând că vrea să-i indic o stradă, o stație de autobuz, ceva.
-Sigur vă uitați la Antena de Suceava, nu?
-...nu.
-!!... Fruuumooooss. Cum așa?! Foarte RĂU!
Dacă aș putea reproduce tonul vocii ei, v-ați da seama de ce simțeam nevoia să-mi cer iertare pentru foametea din lume, copiii abandonați și cățelușii răniți. Nu-mi trecuse prin cap să-i spun că vin doar ocazional în Suceava.
-Păi... eu...
-Hai, lasă scuzele. Îți povestesc eu. 
-Bine, spun eu spășită. Era hipnotizantă.
-Noi derulăm în fiecare an o campanie, încercând să ajutăm copiii care...
-Aa... Cu bani nu pot să vă ajut, încep eu să-mi revin, amintindu-mi că nici bani de autobuz să ajung până acasă nu mai aveam.
-Aaa... atunci pa!
-...

Oi fi eu prea suspicioasă, dar doamna respectivă nu părea că strânge bani pentru nici un copil. Avea însă o putere de convingere... noroc că primea doar bani, că altfel (cine știe?) aș fi ajuns fără ghete și palton acasă.

P.S: Dacă ați fost cuminți anul ăsta, așteptând cadouri generoase de la Moși, eu aș zice să faceți niște obrăznicii. Și încă repede! Nu de alta, dar tocmai am văzut-o pe Monica Tatoiu la tv, cu un pulover împletit, cu reni, fulgi și moși. Și tare mă tem că ea va fi anul ăsta ajutorul lui Moș Craciun! Doar e calificată- am văzut cu toții că e omniprezentă.

Trei liceeni într-un magazin. De Sf. Andrei.

-I-am luat un spray. Ce să-i mai luăm? Haaai... să-i luăm niște tampoane. DA! Și niște prezervative. Da, da... și-o banană și două mandarine. Și... mai ce?
-Dar pentru cine e cadoul?
-Aa... pentru domnu' diriginte. De ce?

Pentru că a fost 1 decembrie și click-urile patriotice au fost mai multe ca oricând, încercând să-l convingă pe nea Google că românii sunt deștepți, iată o mărturie pe care n-am dorit să o aflu, dar nu m-a întrebat nimeni a unui român care lucrează (involuntar) la celelalte sugestii de căutare.

Acceleratul București-Suceava... 7 ore...

Băăăiii... deci am făcut pușcărie în Spania... Am făcut pușcărie în Italia... Am făcut pușcărie în Anglia... Am făcut pușcărie în Franța... Dar ca-n Belgia nicăieri. Erau nebune alea, frățioare! Cum cine? Femeile alea din pușcărie- gardiencile. Nu-și puteau bate bărbații acasă și săreau la noi la bătaie. Dar eu i-am zis la una, frățioare... I-am spus frumos, în franceză- Madame, ia vezi!...

Dar era bine acolo, frățioare. Era RESPECT! Pe noi și pe albaneji ne respectau toți. Că eram băieți buni, de-aia! Dar ne știau și de frică. Că numai noi, românii, am băgat într-o zi trei sferturi de pușcărie în spital. Pe cuvântul meu! (...)

Băă... Mie mi se rupe sufletu' când văd un om cu mâini muncite. Îi dau bani, îl ajut, îl trimit în ce țară vrea... Dar să fie om cinstit! Nu să umble cu șmecherii, să cerșească sau alte din astea. Bă și să nu fie zgârcit! Că mor când îi văd pe ăștia. Era unu' care mai venea cu noi prin case. Și făceam câteodată 2000-3000 de euro... și el nu făcea cinste niciodată! Da niciodată, băi!! Și doar nu te mai ajută Dumnezeu, mă, dacă ești zgârcit și nu dai și la altu! Și așa o fost, că ne-o prins cu el. Ne-o pedepsit Dumnezeu și pe noi, pentru ăsta! (...)

Băiii... dar eu când văd un om necăjit, mi se rupe sufletu', frățioare. Mă duc și-l întreb cine, ce i-o făcut și mă duc la ăla și-i iau gâtu'! Nu mă interesează că mai iau 3-5 ani de pușcărie. Că eu am conștiința liberă, că am făcut un lucru bun. DREPTATE, mă! Dreptate...
..................................................................

Acceleratul București-Suceava... 7 ore...
Era un vagon plin, necompartimentat. Credeți că a îndrăznit cineva să-i spună că e 2 noaptea și vorbește cam tare?

În mândra noastră capitală voiam să-mbinăm utilul cu plăcutul. Adică să-i facem o surpriză unei prietene dragi și să vizităm niște fabrici într-un tur organizat. Dar noi i-am făcut surpriza că venim la ziua ei, iar ea ne-a făcut surpiza că... pleacă din București. Perfectă sincronizare!

În cadrul programului Patrimoniul industrial ca resursă, realizat în parteneriat de către AIR-Asociația pentru Arheologie Industrială din România, cu Asociația Zeppelin, am participat la un tur ghidat prin șase ansambluri industriale din zona Filaret-Rahova:
-Uzina electrică Filaret
-Hesper S.A. (fostă Steaua Roșie, fostă uzinele Wolff)
-Fabrica de chibrituri
-Fabrica de Timbre
-Palatul Bragadiru
-The Ark- Bursa mărfurilor creative (Vama București Antrepozite- Bursa Mărfurilor)

Întregul tur a fost foarte bine organizat și am avut ocazia de a vizita niște clădiri în care nu am fi avut acces altfel.
Și dacă vă întrebati de ce ar vrea cineva să viziteze o fabrică veche, să încerce să facă ceva (altceva) cu ea, în loc să o demoleze... voi lăsa cuvintele doamnei arh. Irina Iamandescu să vă răspundă:

sursa foto

Mint. Pentru că în Cluj n-am vizitat nimic industrial. Am vizitat însă (câțiva) prieteni vechi și dragi, care ne-au primit la ei, deși i-am luat prin surprindere.

Am făcut și un nelipsit tur al cafenelelor, fast-food-urilor și barurilor. ”Bar-ing”, adică. (O bere aici, o bere în alt bar... și tot așa cât te ține buzunarul sau... picioarele. Trebuia să fim puși la curent. Că ne învârteam prin Cluj ca la 20 de ani după terminarea armatei- ”Era aici un magazin/băruleț/cafenea/ceva”... Nu, nu mai era.)

Sincer, noi ne-am fi plimbat mai mult prin Cluj, că ne era dor de Ardeal și de un an tot amenințăm- ”venim săptămâna viitoare; ne primiți?”, de a ajuns să nu ne mai creadă nimeni că am ajuns acum. Dar era un gerrr... de mi-a murit telefonul și-am ratat vreo două întâlniri.  

Oh, well... rămâne pe data viitoare, care sper să nu fie iarăși peste 3-4 ani.  Sau până atunci... vă așteptăm în Iași. :D

În primul an de facultate mi s-a pus pata să plec cu o bursă. Undeva, nu conta neapărat unde. Și-am fost în Franța. Acolo am văzut, am învățat multe și în plus am căpătat o altă fixație: să fac la diplomă conversia unei clădiri industriale.

Documentându-mă, am dat peste frumusețea asta de clădire de secol XVIII-XIX. A fost dragoste la prima vedere! Ooo... da. E valabil și la clădiri. :D

E fosta fabrică de bere din Turda, monument istoric. 
Nu știam mai nimic despre Turda, înafară de proiectul de modernizare al salinei. Și ce alt pretext mai bun pentru a vizita salina, decât documentarea pentru diplomă?

Am ajuns în Cluj marți dimineață, la 6. Ce poți face la ora asta în Cluj? Dar în Turda? Păi... nimic, cum  aveam să constatăm. Planul era să sorbim înceeet câte o cafea, pâna la o oră decentă și apoi să luăm autobuzul spre Turda.

Am trecut mofturoși pe lângă prima cafenea. Chelnerița stătea cu mâinile încrucișate în geam și se uita încruntată la trecători. O fi fost doar somnoroasă, dar nu mi-a plăcut. Și eram atât de convinsă că vom avea de unde alege... Ei, da! Am umblat jumate de Cluj și n-am găsit deschise decât fast-food-uri cu gemuleț. (Asta în acea dimineață. A doua zi, când nu mai aveam nevoie, normal că am găsit cafenele și fast-food-uri deschise non-stop.) Până la urmă, după o oră și câțiva kilometri înfrigurați, am mâncat și am băut o cafea pe stradă.

La 7.30 eram deja în Turda. Ningea. Cu fulgi mici-mici, că era ger. În centru am găsit o singură cafenea. Cu două mese și alea ocupate. De trei ori am trecut prin fața ei, din ce în ce mai dalbi, uitându-ne cu ochi de cățeluși înăuntru. Până la urmă... ni s-a părut că s-a eliberat o masă și am intrat. Deja eram atât de înghețați că am fi stat și sprijiniți de-un perete. Salina se deschidea abia la 9, așa că am stat ceva vreme. Nimeni nu părea că se grăbește pe acolo.

Credeam că vom fi primii în salină. Dar pensionarii nu trebuie subestimați niciodată. Cu ocazia asta mi-am amintit de mica mea claustrofobie și de frica de înalțime. Nu fac chiar atacuri de panică, nu m-am aruncat la pământ, n-am plâns după mama, dar... să zicem doar că pozele n-au ieșit tremurate (neapărat) din cauza timpului mare de expunere.

Oricum, proiectul e spectaculos. Ar fi meritat tot drumul, frigul și oboseala chiar și numai pentru a vedea asta.

Pe la 12 părăseam salina pentru a merge la fabrică. Dar uitându-ne pe hartă am decis că ar fi o idee bună să vedem și alt loc important, situat în apropiere (pe hartă, cel puțin)- Castrul roman. Și am pornit la pas pe ulițele turdene. Și am mers... și am mers... și ne lătrau toți câinii neobișnuiți cu turiști tembeli ca noi... și am mers... și am mers... și nu ne mai simțeam picioarele de la mers și urechile de la frig... și am urcat un ditamai dealul... și acolo... NIMIC! Era un deal. Cu iarbă și zăpada. Unde erau ruinele? Pietrele? CEVA, acolo!

Grozav de entuziasmați, în lătrat de câine, am coborât spre fabrică. În spatele ei erau niște colibe din pungi și cartoane, în față vreo 6 câini nervoși pe paparazzi. Am făcut în ciudă câteva poze și ne-am întors în centru. Nu mi-a mai trebuit nimic. Nici planuri de la primărie, nici informații suplimentare despre fabrică, nici poze din centrul orașului. Știam doar că mi-e frig, foame, mă dor picioarele și... nu-mi place Turda!

Și doar nu era vina ei. Am prins-o noi într-o zi proastă.

Am fugit la Cluj și am uitat să vă spun cine a câștigat concursul de scurtmetraje FilmStud. Siiiiigur v-am ținut în suspans până acum. Nu? Nu-i nimic, eu vă spun oricum cum a fost și cine a câștigat.

A fost cam... dezamăgitor, pe alocuri. Și chinuitor, uneori.  (Bine, nu chiar ca atunci când am fost la cel mai prost stand-up comedy din istorie. Dar asta e altă poveste. Macar aici... n-am platit.)

Majoritatea filmelor au fost cu și despre moarte. Unele au fost, altele doar au încercat să fie profunde. Unele au fost atât de scurte încât n-a încăput în ele nici măcar un mesaj, nu încă replici. Unele au avut umor din plin. Dar involuntar.

Au fost și comedii voite. Două. Care au și câștigat. Dovadă că până și membrii juriului vor să (mai și) râdă, nu doar s-o ardă intelectual. Filmul care a câștigat premiul I- Interviu cu un regizor (scris, regizat și interpretat de Bobo-Fără Zahăr) e simpatic.

Dar cealaltă comedie... Ooo, man! Trăsniți în Nato par chiar amuzanți în comparație. Dar publicul a râs. Deci e bine. Sau... e îngrijorător? Poate nu înțeleg eu umorul cretinoid și prefer replicile deștepte. But hey... that`s just me. Eu am încercat, sincer am încercat să nu fiu rea. Dar nu-mi prea iese. În ultimul timp.

Noutatea concursului din acest an a fost secțiunea de animații. Dar n-a fost niciuna. Eh... Poate la anul.

Dar destul cu vorbăria. Iată câștigătorii, de la premiul III la I: