Nu ştiu cum a fost, că n-am participat la ea. Dar... trebuie să recunosc adevărul. E numai vina mea. Am dat cu piciorul primei mele 'întâlniri' când aveam vreo 13 ani.

Eu eram în clasa a VII-a, el era ''mare''- a VIII-a. Era fotbalist- un fel de vedetă a şcolii. Prietena mea vorbise cu prietenul lui şi... gata. Ne făcuseră ''lipeala''. Pe noi nu ne-a întrebat nimeni dacă vroiam asta. Ba chiar ni s-a adus la cunoştinţă că de acum ''nu mai aveam ce face''. Eram deci aproape căsătoriţi.

Trebuia să ne întâlnim în fiecare pauză şi să vorbim. Niciodată nu treceau cele 10 minute suficient de repede. Şi niciodată nu vorbeam mai mult decât ''Ce oră ai avut? Ce oră ai după? Cu cine? Aha. Bine.'' ...Penibile Preţioase momente.

Dar într-o zi, el şi-a făcut curaj şi mi-a dat o întâlnire în parc. Am venit acasă în transă. Eram aproape paralizată de emoţie (v-am mai spus cât de timidă sunt, nu?) şi aş fi făcut orice să nu merg la întâlnire. Mă rugam să-mi dea mama ceva treabă, să nu pot ajunge şi să am o scuză. Dar mama a plecat şi m-a lăsat liberă.

Nu mai ştiu câţi kilometri am făcut agitată prin casă. M-am pus chiar şi-n pat, cu gândul să mă trezesc după ce ar fi trecut deja ora stabilită şi ar fi fost prea târziu. Dar cine a putut adormi? Mă rugam să ma ia o durere de cap, să dea subit o boală peste mine... dar nimic. Mă simţeam pedepsită, bătută de soartă, că trebuia să fac asta.

În final, n-am găsit nici o scuză, aşa că... Nu, tot nu m-am dus.

Câteva zile nu l-am mai văzut. Dar mai apoi l-am urmărit pe holurile şcolii cu un ac. De care era prins un mărţişor. Era 1 martie şi la noi e obiceiul ca băieţii să primească mărţişoare de la fete (să nu dea ciocolată pe 8 martie chiar degeaba).

Am spus că l-am urmărit pentru că efectiv a fugit de mine. Şi nu s-a oprit din fugă nici pe parcursul anilor de liceu, evitându-mă constant.

Iar legenda spune că şi azi mai fuge mâncând pământul.