”Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe
care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.”
Așa își începe
Gabriel Garcia Marquez primul volum din trilogia memoriilor sale. Gabo- cum îl
alintă prietenii- povestește atât de fermecător încât nu poți lăsa cartea din
mână, iar cele 600 de pagini par prea puține.
Poveștile despre
copilăria petrecută în casa bunicilor, adolescența cu anii de liceu, studiile
universitare întrerupte de vocația scrisului, începuturile într-ale
jurnalismului, precum și portretele sau anecdotele despre bunici, părinți,
frați și surori, unchi și mătuși, prieteni, colegi sau oameni simpli, anonimi,
care i-au marcat viața la un moment dat, sunt toate îmbrăcate într-o aură
miraculoasă, magică.
”Era o lume supranaturală, unde lucrurile cele mai
fantastice păreau cele de zi cu zi.”
Întâmplările
evocate sunt de multe ori familiare, ele fiind sursa de inspirație pentru
povestirile și romanele de mai târziu. Cel mai frumos exemplu în acest sens e
povestea de dragoste dintre părinții săi, supusă la testul distanței și al timpului
atunci când bunicii o trimit pe tânăra
Luisa Santiaga într-o călătorie lungă și dificilă, ”în chip de leac strașnic
pentru suferința ei din dragoste”, pentru a-l uita pe telegrafistul sărac-
Gabriel Eligio.
După aproape 60
de ani, povestea emoționantă a fost ”furată” pentru romanul Dragostea în vremea holerei.
”(...) cu puțin timp înainte de a muri, l-au
întrebat într-un interviu (pe tatăl scriitorului)
dacă și el ar fi dorit să scrie un roman
și a răspuns că da, însă a renunțat (...) pentru că a descoperit atunci că
romanul pe care îl scriam eu era la fel cu cel pe care avea de gând să-l scrie
el.”
Așa cum titlul
inspirat o sugerează, acest prim volum de memorii ilustrează vocația de
scriitor a lui G.G. Marquez, situată mereu în centrul existenței sale. Din
fiecare pagină transpare ”plăcerea pură
de a povesti, starea omenească cea mai asemănătoare levitației”, iar după
ce parcurgi ultima pagină ai vrea să o iei de la capăt. Abia atunci înțelegi pe
deplin vorbele scriitorului- ”ar trebui
să citim numai cărțile care ne obligă să le recitim.”
V-aș spune mai
multe, dar e o carte ce nu se poate povesti. Cel puțin nu fără a-i șterge din
farmec cu vorbele mele stângace. Am fost cucerită de la primele pagini și m-am
despărțit cu greu de ea, ca de un prieten drag. Dar probabil nimic nu m-a atins
mai mult decât multiplele referiri la timiditatea paralizantă, incurabilă a
scriitorului, care nu l-a părăsit nici până în prezent, rămânând la fel de
emoționat atunci când trebuie să vorbească la telefon sau să acorde un
interviu.
Cunosc
timiditatea asta ”de pitpalac”. E cea
care m-a făcut să recitesc de 5 ori textul și să-l public cu emoții. Deși știu-
e ceva banal. Și totuși...
Si am pus pe lista de must read. Ma si vad cocotata pe "geam" (adica pe pervazuri - noroc cu balconul inchis), citind cartea. Deja m-am indragostit de ea fara sa o cunosc.
Ia sa dau un search pe net sa vad pe la unde o gasesc de cumparat:D
Ma bucur ca te-am facut curioasa!. Astept sa schimbam impresii. :)