S-a lăsat ceva timp
așteptată această carte. Și când în sfârșit a ajuns la mine, am lăsat-o și eu
să aștepte, fiind deja în vârtejul prezentărilor de prediplomă și disertație.
Așa se face că scriu recenzia în ultima zi a campaniei
VALLuntar (
Pentru fiecare post scris echipa ALL va lucra 15 minute pentru un centru ales de bloggeri, iar pentru fiecare comentariu referitor la carte şi la campanie se mai adaugă încă 3 minute de voluntariat. Mai multe despre aceasta campanie puteti afla aici.)
Gargui nu e clasicul
roman de dragoste (nu vă lăsați păcăliți de inimioara de pe copertă,
concentrați-vă pe flăcări). Nu e chiar o lectură facilă, dar e intrigantă,
captivantă pe alocuri. Nu aș recomanda-o totuși persoanelor pudice sau foarte
sensibile.
Naratorul romanului e
un bărbat tânăr, cu un trecut dificil. Are un accident de mașină din care scapă
cu viață, dar suferă arsuri foarte grave pe tot corpul și trece prin dureri
greu de imaginat.
Dar pentru că autorul
a vrut totuși să ne imaginăm chinurile prin care trece personajul principal ,
acestea sunt descrise foarte plastic, foarte expresiv- aproape că simți căldura
flăcării și mirosul cărnii arse.
”Îmi imaginez, dragi cititori, că ați avut
unele experiențe legate de căldură. Poate ați înclinat ceainicul într-un unghi
nefericit, iar aburul vi s-a insinuat pe mânecă; sau dintr-o îndrăzneală
copilărească, ați ținut între degete un chibrit aprins cât mai mult posibil.
(…) Dacă nu ați avut parte decât de acest gen de incidente minore, vreau să vă
imaginați ceva cu totul inedit. Închipuiți-vă că ați aprins un arzător al
sobei- să zicem că este vroba despre o sobă electrică, cea cu arzătoare negre
spiralate. (…) O nuanță vag violetă ar putea să apară înnădită între elementele
negre ale arzătorului, după care spirala își asumă tonuri roș-vineții, ca
murele necoapte. Apoi se înroșește spre portocaliu, și în sfârșit- în sfârșit!-
ajunge de un intens roșu aprins. Destul de frumos, nu? Acum plecați capul în
așa fel încât ochii să fie la același nivel cu arzătoarele și să puteți privi
unduirea străvezie de deasupra elemenților. Gândiți-vă la toate acele filme
vechi în care eroul se pomenește privind în deșert la oaza nesperată. (…) Acum
plesniți cu palma aceea sensibilă și receptivă arzătorul acela incandescent.
...și noi.
A venit primăvara! În sfârșit! De atâta stat cu nasul în cărți și-n monitor... nici n-am observat. Dacă ați văzut pe cineva cu palton cel gros, când toată lumea era în tricou... eu eram aia!
Poate sunt eu primăvăratică și entuziasmată de vremea asta
per-fectă, dar am impresia că nu doar eu sunt așa.
Azi, în tramvai, o fată a început să cânte. Credeam inițial că ascultă muzică cu căștile pe urechi și lălăie fără să-și dea seama. Dar nu... pur și simplu cânta. Nici nu mai conta că afară era soare și ea cânta Ploaia, de la Cargo. Cânta prea frumos și situația era mult prea ciudată și simpatică în același timp.
Tramvaiul era plin, dar nimeni nu a părut deranjat, nimeni nu a înjurat-o sau i-a spus să tacă. Toată lumea zâmbea. A fost frumos! Am coborât cu un zâmbet până la urechi.
Aaa... și la refren, timid, au început și alții să cânte. :)
Superb!
Am început să... termin facultatea. Și ce lungi păreau 6 ani...
Peste o săptămână voi susține proiectul de pre-diplomă, peste două disertația... așa că nu voi mai avea mult timp de scris aici, o perioadă.
Până termin eu de ordonat ideile încâlcite ce-mi bântuie nopțile, vă invit să citiți un interviu despe
FoamBubbles în
Revista Atelierul. Scuzați-mi limbajul
de lemn arhitectural... am făcut o pauză de la disertație ca să răspund întrebărilor
Ruxandrei. :D
Simțiți? Vine primăvăra, deși nu pare. Au înflorit trotuarele cu zambile învelite în plastic, ciripelele păsăresc, pietonii se îmbrâncesc fericiți... Dar nici un mărțisor.
Cu ocazia acestei frumoase zile de 1 martie, un deștept a parcat mașina
lângă pe linia de tramvai, așa că, sătulă de claxonul fericit și înjurăturile primăvăratice ale vatmanului, am decis să fac o plimbare și să merg pe jos până acasă. Zău, eram singura cu o floare și un șnur alb-roșu în piept. Începusem chiar să mă simt prost.
Stai să vezi că iar am încurcat zilele și azi e... ieri încă. Dar nu, ajunsă acasă am verificat în calendar. Chiar e 1 martie!
Bine a zis- cine a zis, că începi să apreciezi unele lucruri abia după ce nu le mai ai. Cât de mult mi-au lipsit mărțisoarele când n-aveam unde să le găsesc! Și ce entuziasmată eram că anul ăsta pot să le ofer și să le por.
Hai, mâna sus, cine are un șnur alb-roșu în piept! :)
Vă doresc o primăvară frumoasă și vă ofer un mărțisor muzical.
... și încă unul:
