Sunt unii ce nu deosebesc bărbații de culoare între ei [nu știu de ce cu femeile se descurcă mai ușor], ba chiar alții deosebesc cu greu blondele. Eh... eu nu-l deosebesc pe Velea de Connect-R [da, chiar am gugălit să văd cum se scrie].
Și cum am avut revelația asta...
Mă întreabă mama zilele trecute dacă știu noua melodie a lui Puya cu Velea feat. alții. [asta după ce mă sunase astă vară să mă întrebe dacă eu vara dorm (nu mamă! lucrez la diplomă!) iar acum câteva săptămâni îmi prezentase noul hit al Loredanei...]
-...?!... nu știu.
-Păi e vechi deja. Eu îl știu de vreo două săptămâni. Caută-l pe youtube, să văd și eu videoclipul.
Caut. Da, maidanezii erau Puya, Velea și alti vreo câțiva de care n-am auzit.
-Aaa... păi de asta nu le-am recunoscut vocile ălorlalți. Nu-i cunoșteam.
-Păi bine mamă că l-ai recunoscut pe Velea! Devii mare fan! Întâi vara nu dormi, acum asta...
-Confunzi. Vara nu dormea Connect-R.
-...a...
O fi bine că mama ascultă [de nevoie] radiouri șlăgăroase toată ziua? O fi rău?
Mă consolez totuși că nu ascultă taraf/etno. Și că manelele portugheze din vară n-au prins-o.
Prin clasa a V-a am desenat-o pe Albă-ca-zăpada în haine colorate
și m-am certat cu profa de desen pentru asta. În viziunea ei, pe fata o
chema astfel pentru că purta mereu haine albe. Daca erau verzi... ar fi
chemat-o Verde ca iarba? Of, adulții și poveștile.
Totuși, de unde vine fascinația asta subită pentru Albă-ca-zăpada? Cum de au redescoperit adulții în aceeași perioadă tocmai povestea această? De ce nu și altele?
Iată doar câteva filme apărute în 2012, ce tratează în mod (oarecum) diferit același subiect:
Mirror, Mirror cu Julia Roberts în rolul reginei. L-am văzut acum câteva luni, dar n-am reținut nimic demn de povestit. Poate doar... sprâncene Albei.
Snow White and the Huntsman
Albă-ca-zăpada cu iz de Twilight- Kristen Stewart e în rolul celei mai frumoase fete din împărăție. Cine i-a spus fetei ăsteia că ar putea face actorie? Nu veți avea nici o surpriză din partea ei. E la fel de inexperesivă ca în restul rolurilor în care a jucat- indiferent că e rol pozitiv, negativ, ca e tristă, veselă, mirată...
Charlize Theron: "Mirror, mirror on the wall, who is the fairest of them all?"
The Mirror: "Kristen Stewart"
Charlize Theron: "Fuckin' kidding me?"
The Mirror: "Kristen Stewart"
Charlize Theron: "Fuckin' kidding me?"
Snow White: A deadly summer
Nu l-am văzut și nici nu intenționez. E horror, iar pe imdb are nota 2. Și am impresia că prezența Albei se limitează doar la titlu.
Grimm's Snow White
Părul ”negru ca abanosul” e blond în acestă versiune. Iar frumoasa-frumoaselor e îmbrăcată într-o rochie bleu, de fetiță, ce amintește de Alice-în-Țara-Minunilor. Nici nu trebuie să văd filmul, ca să mă conving de calitatea lui.
Snow White and the seven Dwarfs trebuia să apără în 2012, dar a fost anulat. (Sau amânat. Cui îi pasă?)
Singurul film demn de reținut e Once Upon a Time (despre care am scris aici). Serialul pornește de la povestea Albei, dar o continuă și o aduce în prezent, îmbinând cu succes multe alte povești ale copilăriei noastre. Dacă vă place genul fantastic, vă recomand serialul, ajuns acum la al doilea sezon.
Nu mă înțelegeți greșit, mi-a plăcut de mică povestea fraților Grimm, dar cred că s-au făcut suficiente filme cu subiectul acesta (și mai sunt câteva programate pentru 2013-2014). Mai sunt și alte povești ce ar putea fi ecranizate.
Romanul lui
F.Scott Fitzgerald, considerat una dintre capodoperele secolului XX, ilustrează
perioadă anilor `20, aflată sub mirajul Visului American.
Gatsby e un
personaj misterios, cu o avere impresionantă (obținută prin mijloace nu tocmai
cinstite), înconjurat de o aură aproape legendară, întreținută de petrecerile
fastuase pe care le organizează.
Romanul
este o ”dramă a succesului”, cuvântul-cheie fiind bogăția, după care aleargă
toți protagoniștii, dar care odată atinsă nu le va aduce fericirea sperată, iar
iluzia Visului American va începe să se destrame. Însă, pe lângă alte
interpretări, romanul este și o tragică poveste de dragoste, despre care puteți
afla mai multe citind romanul sau urmărind filmul ce va apare în decembrie și
pe care eu îl aștept cu nerăbdare.
Later edit: Filmul va apare, până la urmă, în 2013. În mai. ...în SUA.
...sezoanele noi ale serialelor
preferate.
Dar cum House M.D. s-a terminat, duceam lipsă de un geniu arogant, antisocial, obsedat de puzzleuri. Eh, dar l-am găsit pe Sherlock. Sherlock Holmes. Serialul britanic prezintă o versiune contemporană a personajelor lui Arthur Conan Doyle- Sherlock e ”detectiv consultant” și ajută poliția londoneză în rezolvarea unor cazuri complicate, asistat de colegul său de apartament- Dr.Watson, veteran al războiului din Afganistan (și blogger!).
Dar cum House M.D. s-a terminat, duceam lipsă de un geniu arogant, antisocial, obsedat de puzzleuri. Eh, dar l-am găsit pe Sherlock. Sherlock Holmes. Serialul britanic prezintă o versiune contemporană a personajelor lui Arthur Conan Doyle- Sherlock e ”detectiv consultant” și ajută poliția londoneză în rezolvarea unor cazuri complicate, asistat de colegul său de apartament- Dr.Watson, veteran al războiului din Afganistan (și blogger!).
Deși am fost puțin sceptică la început față de o astfel de versiune, mini-seria e chiar foarte bună. Până acum au apărut șase episoade- de 90 de minute fiecare (câte trei pe sezon), urmând ca la începutul lui 2013 să apară noi episoade.
Ilustrații- DahliaX.
Barcelona-
orașul pe care am impresia că-l cunosc, deși nu l-am vizitat niciodată, a fost
motivul principal pentru care am citit această carte.
Pe lângă locație
și subiectul era promițător. Negustor de antichități, Artur Aiguader este găsit
mort în magazinul său. Fiul vitreg, scriitorul Enrique Alonso, vine în oraș ca
să preia afacerile tatălui și se trezește implicat într-o poveste periculoasă
legată de un manuscris medieval și un obiect misterios.
Personajele sunt
complexe, dar insuficiente uneori, acțiunea ar fi aproape captivantă dacă n-ar
fi atât de previzibilă de la un moment dat, iar romanul ar fi aproape bun, dacă
stilul ar fi mai cizelat. Dar, ținând cont că e primul roman al unui arbitru de
baschet (Julian
Sanchez), poate n-ar trebui să fiu prea dură.
Totuși, atunci
când acțiunea se învârte în jurul a trei personaje, dintre care două sunt
pozitive, e mai mult decât evident cine e criminalul. Iar atunci când unul
dintre ”buni” i se confesează la fiecare pas personajului negativ, ai același
sentiment frustrant ca atunci când urmărești un film horror/ thriller, iar
personajele au mereu ideea genială de a se despărți în fața pericolului. Asta
pentru a fi omorâte ușor, ordonat- unul câte unul.
Dar trecând cu
vederea unele neajunsuri, romanul nu e prost. E relaxant, se
citește ușor, iar călătoria mea cu trenul a fost mai interesantă.
Romanul e bine
documentat (deși nu te va solicita excesiv, nu e chiar Pendulul lui Foucault), putând fi citit și ca un fel de
ghid turistic la Barcelonei, cu poveștile și istoria sa misteriosă,
întortocheată precum străduțele din Cartierul Gotic.
Pentru un cadou mai special, destinat
unei persoane dragi, am rugat-o pe Rux să mă ajute, cu a ei croșetă fermecată.
I-am trimis poze cu sărbătorita, iar rezultatul a depășit așteptările. Păpușica
croșetată a ieșit adorabilă și a fost foarte apreciată.
Ba mai mult, Rux mi-a făcut și mie o surpriză:
o mini-eu croșetata. Roșcată, ochi
verzi... semănăm, nu?
Și câtă atenție a acordat detaliilor!
Totul a fost perfect. De la păpuși, ambalajele handmade în care le-am primit, felicitarea
cu plicul origami, până la etichete și fundițe.
Îmi pare rău că n-am avut timp să fac
poze la toate elementele pachetului. Mulți ar trebui să învețe de aici. Nu
numai produsul contează, ci și alte detalii- ambalaj, etichete, cărți de vizită
etc. Îmi amintesc aici de accesoriile cumpărate cândva (mărunțișuri e drept, dar
în valoare de câteva sute de lei), care au fost toate aruncate într-o pungă și
expediate așa. Am pierdut 2 ore sortând zalele de tortițe și mărgele. N-am mai
cumpărat niciodată de la ei. Sau de geanta handmade pe care a trebuit întâi să
o splăl și abia apoi să o port. Mirosea atât de tare a fum încât nu mă puteam
apropia de ea.
Revenind însă la Rux, vă invit să
descoperiți alte minunății croșetate pe blogul ei Copilărim. Iar dacă vă doriți
ceva personalizat, ați găsit omul potrivit.
Mulțumesc încă o dată, draga mea!
...Ce-mi mai place să primesc cadouri de
ziua altora!
p.s.: 28 octombrie e o altă zi
importantă. Doar așa... în caz că vreți să-mi faceți un cadou și n-aveți
pretext.
”Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe
care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.”
Așa își începe
Gabriel Garcia Marquez primul volum din trilogia memoriilor sale. Gabo- cum îl
alintă prietenii- povestește atât de fermecător încât nu poți lăsa cartea din
mână, iar cele 600 de pagini par prea puține.
Poveștile despre
copilăria petrecută în casa bunicilor, adolescența cu anii de liceu, studiile
universitare întrerupte de vocația scrisului, începuturile într-ale
jurnalismului, precum și portretele sau anecdotele despre bunici, părinți,
frați și surori, unchi și mătuși, prieteni, colegi sau oameni simpli, anonimi,
care i-au marcat viața la un moment dat, sunt toate îmbrăcate într-o aură
miraculoasă, magică.
”Era o lume supranaturală, unde lucrurile cele mai
fantastice păreau cele de zi cu zi.”
Întâmplările
evocate sunt de multe ori familiare, ele fiind sursa de inspirație pentru
povestirile și romanele de mai târziu. Cel mai frumos exemplu în acest sens e
povestea de dragoste dintre părinții săi, supusă la testul distanței și al timpului
atunci când bunicii o trimit pe tânăra
Luisa Santiaga într-o călătorie lungă și dificilă, ”în chip de leac strașnic
pentru suferința ei din dragoste”, pentru a-l uita pe telegrafistul sărac-
Gabriel Eligio.
După aproape 60
de ani, povestea emoționantă a fost ”furată” pentru romanul Dragostea în vremea holerei.
”(...) cu puțin timp înainte de a muri, l-au
întrebat într-un interviu (pe tatăl scriitorului)
dacă și el ar fi dorit să scrie un roman
și a răspuns că da, însă a renunțat (...) pentru că a descoperit atunci că
romanul pe care îl scriam eu era la fel cu cel pe care avea de gând să-l scrie
el.”
Așa cum titlul
inspirat o sugerează, acest prim volum de memorii ilustrează vocația de
scriitor a lui G.G. Marquez, situată mereu în centrul existenței sale. Din
fiecare pagină transpare ”plăcerea pură
de a povesti, starea omenească cea mai asemănătoare levitației”, iar după
ce parcurgi ultima pagină ai vrea să o iei de la capăt. Abia atunci înțelegi pe
deplin vorbele scriitorului- ”ar trebui
să citim numai cărțile care ne obligă să le recitim.”
V-aș spune mai
multe, dar e o carte ce nu se poate povesti. Cel puțin nu fără a-i șterge din
farmec cu vorbele mele stângace. Am fost cucerită de la primele pagini și m-am
despărțit cu greu de ea, ca de un prieten drag. Dar probabil nimic nu m-a atins
mai mult decât multiplele referiri la timiditatea paralizantă, incurabilă a
scriitorului, care nu l-a părăsit nici până în prezent, rămânând la fel de
emoționat atunci când trebuie să vorbească la telefon sau să acorde un
interviu.
Cunosc
timiditatea asta ”de pitpalac”. E cea
care m-a făcut să recitesc de 5 ori textul și să-l public cu emoții. Deși știu-
e ceva banal. Și totuși...
Mi-am cumpărat ieri bomboanele preferate
(pentru că merit, de-aia!). Și nici măcar nu știam că sunt preferatele mele
până să le gust, deși aveam toate indiciile: ciocolată amăruie, cremă de mentă,
ambalaj verde, formă de bulină 3D (sferică, pentru pretențioși). Și cum
molfăiam eu mulțumită de alegerea făcută, mi-au căzut ochii pe textul de pe
cutie:
”Heidi
Bouquette is about laughing, telling stories from childhood and taking funny
pictures. It’s about spending quality time with friends.”
Frumos, nu? Ei, din asociere în asociere
mi-am adus aminte de mult-prea-ignoratul blog și de cei câțiva cititori (dacă
or mai fi și ăia) și mi-am zis că e timpul să vin cu noutăți.
Ca să nu vă
plictisesc prea mult, vă fac un rezumat- cu liniuțe, ca la școală:
- Pentru prima dată în ultimii șase ani,
am uitat că azi (azi-ul de ieri, când am scris textul) e 1 octombrie. Pentru că sunt deja arhitect. Arhitect șomer în vacanță.
-De ceva vreme (a se citi 8-9 luni) n-am
făcut decât să desenez și să citesc. Dar e bine. Am auzit că tocilarii sunt la
modă acum- ”Geek is the New Chic”.
Așa că până voi avea din nou o viață,
postările ce nu vor fi legate de cărți vor fi absolut accidentale.
-Tanti Doamna Urania îmi prezice
o perioadă deosebită. Nu-știu-ce planetă intră în nu-știu-ce casă și o să fie
nasol de mine. Dar nu mult. Doar până în decembrie. 2014. Vești bune așadar.
Voi avea o stagiatură ”minunată”, dar voi putea da vina mereu pe astre.
-Deja mă simt arhitect. Au început să
vină oameni la mine cu planuri desenate pe foi cu pătrățele și să-mi ceară
părerea. Oh... da. Abia aștept!
-N-am motive de euforie și totuși îmi
vine să îmbrățișez pe toată lumea. Cutia de bomboane e goală. Probabil sunt
SUGAR HIGH. Așa se explică aberațiile de mai sus.
P.S.: Ultima persoană care mi-a spus din
inimă ”Felicitări! DAR greul abia acum
începe” nu mai e prin preajmă să vă povestească cum am reacționat. Glumesc.
...Sau nu.