Exista oameni care te inspira si oameni care iti frang aripile (sau macar incearca din rasputeri asta). Ce pacat ca exista atat de putini din prima categorie... iar de ceilalti nu mai poti trai.
Si nu, nu cred in povestea dragostei dure (sau taugh love), cum nu cred nici in faptul ca un sut in fund e un pas inainte. Dupa o vreme obosesti sa te remontezi, sa te incurajezi si sa te ambitionezi in a arata ce poti.
Dupa un timp, auzind zilnic ca esti prost, ajungi sa crezi asta. (Exceptie face cazul cand chiar esti prost. Atunci nimeni si nimic nu te va putea convinge.)

Nu ma plang. Eu inca mai am resurse de autoregenerare, inca ma revolt si ma exprim ca atare, dar altii s-au descurajat. Si e pacat.