“Exista carti de care ramai cumva indragostit: crezi ca le-ai uitat si totusi le duci atat de tare dorul…
Sau carti carora le-ai presimtit miracolul, fara sa le fi cunoscut vreodata. Carti gata sa te iubeasca (...)” (Colectia Cartea de pe noptiera, Humanitas)
Cartea despre care scriu nu a aparut in colectia mai sus amintita, dar mi-au placut cuvintele astea si pare ca i se potrivesc.
Panza de paianjen- Cella Serghi... cred ca i-am dus dorul inainte a o citi. Aveam nevoie de ea si nu stiam. Asa cum mi-era dor de mare, dar am simtit asta abia cand am ajuns acolo dupa mult, mult timp.
Unii ar spune ca e o carte “de fete” si trecand cu vederea aerul misogin, poate ca n-ar gresi prea mult. Asta datorita subiectului abordat- confesiunile unei tinere despre scurta sa viata, framantarile, indoielile, implinirile si dezamagirile sale gravitand in mare parte in jurul unor povesti de iubire. Dar nu e numai atat.
Nu stiu de fapt ce m-a cucerit. Mi-a placut povestea, mi s-a parut autentica
Oficial imi merge bine, vacanta noastra vine odata cu Mos Craciun- pe 24 decembrie si se termina inainte de a inghiti si ultima sarmaluta, pe 3 ianuarie.
Neoficial... am fugit. Asa ca sunt acasa... in pre-vacanta. Incredibil, dar m-au vizitat deja fantomele Craciunului trecut, viitor... si astept prezentul.
Se pare ca e adevarat tot ce am invatat din filmele americane. Abia astept sa pilotez un avion primind instructiuni din turnul de control. Sau... poate sunt adevarata nepoata lui Mos Craciun! :D De ce nu?
Pana atunci... primiti cu colinda?? (ca eu incep ca tiganii in tramvai... mai devreme)
E firava linia ce desparte a te lasa purtatde val si a pluti in deriva. Iar eu am pierdut iluzia ca detineam candva controlul.
Am vazut, am facut si am invatat multe anul acesta. Dar n-am avut timp sa ma opresc si sa respir. Sa fiu eu cu adevarat. Ce paradox. Sa fac atat de multe intr-un timp atat de scurt si sa raman cu senzatia ca n-am facut nimic, ca am pierdut timpul, aglomerandu-l cu prea multe lucruri utile. Cand tocmai cele inutile imi faceau viata frumoasa.
Si totusi... N-am regrete. Dar nici planuri. Doar sperante intr-un mai bine abstract, care stiu ca va veni.
Am invatat-o poker. Ca niste arhitecti in devenire ce suntem, am jucat pe creioane colorate, ca bani n-avem inca. Noroc ca n-am jucat pe markere, ca nu mai aveam cu ce colora si strica schita-de-schita din ziua urmatoare. Am luat bataie de 4 ori la rand! Adica... de fiecare data!
Eh... norocul incepatorului, avantajul terenului propriu, vinul fiert (care pe ea o ajuta sa blufeze... pe mine sa cred ca am carti bune)... scuze ar fi.
Ultima data era o ceata de n-am vazut casa poporului... de langa propriul ei gard.. Acum... am prins un vant si o ploaie mai ceva ca in Lille. Se pare ca Bucurestiul nu ne prea iubeste. Deocamdata... nici noi pe el. Dar il prindem noi in toane mai bune data viitoare.
Pentru asta... ce-ar fi ca la anul sa ai ziua de nastere prin martie-aprilie, de exemplu? :P Sfarsitul lui noiembrie-incepul de decembrie tinde a fi deprimant. Doar o sugestie, Ani. :D
Totul pare mai frumos, mai bun, mai real... cu un strat alb, pufos deasupra. Cel putin in seara asta.
Ssssh... vorbiti in soapta. Nu vreau sa deranjam fulgii obositi de la asa un drum.
De maine ii calcam si ii transformam in mocirla. ...Ii umanizam si-apoi ne plangem.
Dar in seara asta... sunt ai lui Mos Nicolae! :)
Somn usor!
