De vreo saptamana m-am mutat.  Dar tragedie... n-am net! Si deja am fost trasa de urechi ca n-am mai scris pe blog.

Pana imi voi face de cap cu propria conexiune... profit cu nerusinare de net-ul si timpul altora. :D

Cu 15 restante care bat la usa, eu mi-am gasit o noua ocupatie in lumea virtuala. Daaa... bineinteles ca ma documentez intens pentru multitudinea de proiecte si referate pe care trebuie sa le fac. Da, si asta.

Dar pe langa... mi-am facut un cont aici: foambubbles.deviantart.com :D Enjoy it!

Incerc sa mai separ putin lucrurile.  Aici povesti, acolo poze.
Le-am postat aleator, inca nu le-am ordonat frumos in categorii... si mai am inca vreo 200 de postat. Dar o iau usurel... sau macar incerc sa ma abtin si sa mai lucrez si altceva. :D

La urmatoare farama de net... ne mai citim!
...lume-ai facuta din foarte putin




n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit
Da, stiiiuuu... nu-mi amintiti ca sunt deja in anul V, deci sunt de ceva vreme studenta. Nu e chiar asa. Sa va explic si de ce.

Inca de acum 4 ani, cand am fost sunata si anuntata ca am intrat la Arhitectura, eu credeam ca am ajuns studenta. Dar nu... mereu s-a gasit cate cineva care sa ma aduca cu picioarele pe pamant si sa-mi spuna ca n-am ajuns inca acolo.

Mai intai, cica nu eram studenta pana nu ma inmatriculam si aduceam diploma de Bac (eliberata de scoala in ultima zi pentru depunerea ei). Buuun. Am adus-o. Gata?

Nuuu... Inca nu esti studenta pana nu platesti taxa.
Am adus si banii. Gata? Sunt studenta??

Neah... Inca nu esti studenta pana nu treci de prima sesiune.
Teu, echer, acuarele, nopti albe, biblioteca, xerox, bere in Max, cursuri, carti, citit, pierdut timpul, citit in ultima zi, examene, note. All Cheked! Prima sesiune trecuta. Are we there yet??

Nu, nuu... Pana nu treci de primul PV (proiectul de verificare) inca nu stii ce inseamna sa fii student la arhitectura.
12 ore de lucru X 3 zile... au trecut si ele. Gata. Am terminat anul I cu brio. Am ajuns, in sfarsit, studenta?

Aaa... nu. Nu stiai ca trebuie sa ai macar cateva restante ca sa intelegi ce inseamna sa fii student???

Eh... a trecut timpul si dupa fiecare sesiune eram convinsa ca ajung studenta. Si totusi...

Asta pana acum. In Franta am plecat cand aici abia incepea sesiunea, deci n-am reusit sa dau nici un examen din semestrul I. Semestrul II l-am facut in Lille, dar desi am fost obligata sa obtin 30 de credite, deci sa iau toate examenele, aici imi este echivalata doar nota la o materie (din vreo 7-8 examene). Restul... restante. Mi-e frica sa numar exact, dar cred ca mai mult de 10 restante (+proiecte) ma asteapta in septembrie.

Asa ca... sunt mega-studenta!!! In sfarsit! :)
Tin pe aceasta cale sa multumesc familiei care m-a sustinut, prietenilor, colegilor, dar si lui Virginie, lui Ducatez, celor care au facut bursele Erasmus, si nu in ultimul rand, facultatii noastre dragi, cu cei care au gandit sistemul genial de echivalare a studiilor facute in alta tara.



Scurtmetraj de Yoav Brill, Shay Yosef si Eran Hilleli.
Am scris textul de mai jos dintr-o suflare. Dar apoi am pierdut mult timp gandindu-ma daca sa il public sau nu.
Mi s-a parut prea... sincer. Si uneori sinceritatea asta ii sperie pe ceilalti. E adesea gresit inteleasa sau e prilej de ironii... Nu ca ar avea ciorna asta de blog milioane de cititori, dar sunt cei care conteaza. Am incredere insa in ei ca vor intelege ceea ce trebuie.


Dupa 5 luni de “acolo”, am ajuns “aici” si totul e schimbat, chiar si eu sau poate ca mai ales eu. Cand am plecat, credeam ca va fi o reintoarcere dupa 5 luni, dar... e ca si cum as fi ajuns din nou intr-un loc nou si o voi lua de la capat. Ma adaptez repede, dar inceputurile, desi pline de speranta, sunt dificile si putin deprimante, pentru ca succed mereu unui sfarsit.

In noiembrie-decembrie m-am inscris la interviul Erasmus doar pentru ca il ratasem cu un an inainte si nu vroiam sa-mi mai para rau inca o data. Era ultima sansa. M-am inscris dintr-un impuls, dar am renuntat dupa ceva analiza si nu m-am prezentat la interviu. Decisesem ca mi-era prea bine acasa, pe toate planurile, si nu aveam de ce sa las totul si sa plec.

Eh... insa decanul si soarta au avut alte planuri cu mine. Asa ca in ziua afisarii rezultatelor am aflat ce trebuie sa plec in Franta. Daca-i ordin… cu placere!

2 luni mai tarziu, pe 5 februarie, aterizam pe aeroportul din Charleroi, pe o vreme la fel de deprimanta cum avea sa fie toata luna. Am mai zis ca inceputurile sunt grele.
Asa grozav m-am adaptat la vremea din Lille, incat in prima saptamana nici n-am putut ajunge la facultate, pentru ca am facut o sinuzita de toata frumusetea.

Am trecut insa peste momentele grele, penibile, obositoare, ofensatoare sau chiar dureroase si in final balanta trage mai greu spre partea frumoasa a perioadei.
Am calatorit mult, Franta fiind doar primul pas si pretextul pentru a pleca si in alte locuri, am vazut si am invatat multe lucruri, mai mult sau mai putin legate de arhitectura, am cunoscut diversi oameni, din n-spe tari si poate ca am ramas si cu cativa prieteni, dar in timpul asta m-am redescoperit si pe mine.

Nu e nimic spectaculos, nu m-am schimbat radical (nu cred ca oamenii se pot schimba in esenta nici chiar atunci cand vor asta), am avut doar ocazia sa ma privesc altfel si sa mai descopar cate ceva despre mine. Am scapat de asteptarile celorlalti, de lucrurile pe care cred ei ca le stiu despre mine… si am privit ce a ramas dincolo de asta. Poate ca nu mereu mi-a placut ce am vazut, dar uneori am reusit si sa ma surprind, avand ocazia de a fi sincera cu mine-insumi si doar atat.

Ce face din perioada Erasmus ceva special, e tocmai caracterul asta de “perioada”, de temporar. Profiti de tot timpul pe care il ai, tocmai pentru ca stii ca vei pleca si nimic nu va mai fii la fel. Poti sa experimentezi, sa descoperi, sa inveti multe, sa te reinventezi chiar sau poti sa alegi varianta de la polul opus, suferind de dor si numarand zilele pana pleci.

Calatoria asta n-a vrut sa fie si nici n-a fost un drum initiatic, o revelare a sinelui si totusi... a fost mai mult decat ma asteptam. Desi sunt constienta de lucrurile care s-au schimbat irecuperabil aici, acolo... si poate ca le regret... nimic nu ramane la fel. Probabil ca ele ar fi ajuns oricum aici, chiar si daca nu plecam.

Francezii spun ca cineva care vine in N-ul Frantei, in zona Ch-ti, plange de doua ori: o data cand vine si apoi cand pleaca.
Desi nu plang ca am plecat, am sentimentul asta al sfarsitului implacabil. Si totusi ma bucur atat de amintirile frumoase adunate, cat si de tampeniile facute, ca parte a unei experinte reusite, ce va avea mereu un loc special in mintea si inima mea.

Si acum... un nou inceput. :)

Am ajuns acasa doar de cateva zile, dar aud non-stop acelasi disc zgariat.

Unii o iau pe ocolite, ma intreba cati ani am si abia apoi cand ma marit. Altii stiu deja ca ma marit, stiu si cu cine si intreaba doar data. Dar mai sunt si unii care se cred cei mai informati, stiu ca ma marit, stiu si cu cine, stiu si data, ma avertizeaza doar ca trebuie sa-i invit, pentru ca ei strang deja bani pentru nunta mea.
Sa nu uit nici jignitii, care au aflat abia acum, din « surse sigure », si sunt suparati ca nu le-am spus eu.

Fuck my life !

Uite de asta nu-mi place sa traiesc intr-un orasel minuscul, unde toata lumea stie mai bine decat tine ce faci tu. Degeaba negi, degeaba incerci o dezmintire, EI STIU MAI BINE !
Daca la 23 de ani ma marita deja gura satului... rau am ajuns! Sau... nu?! Eu cred ca sunt doar invidiosi! Mi-e prea bine asa cum sunt! :)

p.s: Daca aflati cumva cand, unde si cu cine ma marit... sa-mi spuneti si mie ! N-as vrea sa ratez totusi evenimentul. Nu de alta, dar vreau sa barfesc rochia miresei! ;)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...