Copiii... acei omuleți sadici, cu fețe de îngerași.

Spaima copilăriei mele era o fiară uriașă (deși mai scundă de un metru), cu o voce groasă, înspăimântătoare și o blană lățoasă alb-murdară. Era un câine ciobănesc și se numea Gheorghiță- un nume răsunător, demn de o bestie necruțătoare.

În fiecare dimineață, în drum spre școală, treceam prin fața grădinii lui, iar el ne lătra amenințător, cu vocea lui de bariton (acum aș spune că ne saluta doar, dar atunci...) De partea cealaltă a gardului ne simțeam în siguranță, ba chiar ne mai dădeam în spectacol uneori. Dar când Gheorghiță reușea să evadeze din grădină... era iadul pe pământ pentru țâncii din spatele blocului. Îl zăream din depărtare, cum se plimba mirosind tufișurile- ca să ne găsească, desigur. Nici nu mai lătra acum- semn clar că vroia să ne ia prin surprindere și să ne mănânce. Singura salvare a noastră era fuga. Și cât mai fugeam! Ne era frică să fugim direct spre bloc- prea ar fi putut să ne ajungă, așa că fugeam în direcția opusă. Și fugeam... și fugeam... și fugeam, înconjurând jumătate din oraș (noroc că nu era prea mare), că să intrăm în bloc pe altă ușă.

Așa nu se mai putea. În ritmul ăsta ajungeam toți campioni mondiali la alergat- căci nu există antrenor mai bun decât frica. Epuizați, ne-am adresat autorităților în domeniu. Dar părinții ne-au spus că e un câine blând și n-avem de ce să ne temem. Ei da! De unde să știe ei cum arăta Gheorghiță de la înălțimea noastră?

Așa că am decis să rezolvăm singuri situația. În spatele blocului creștea o tufă de buruiene ce făcea niște bobițe negre, cu care n-aveam voie să ne jucăm și mai ales să le mâncăm- erau... otrăvitoare. Arma letală perfectă. Am luat o franzelă, i-am scobit miezul și am umplut-o cu bobițele răului. Apoi am acoperit umplutura cu puțin miez și am aruncat ”bomba” peste gardul dulăului. Nici n-a știut ce l-a lovit!

Zile întregi am așteptat înfrigurați efectul franzelei ucigașe. Dar se pare că i-am dat o otravă cu efect întârziat, căci eu ajunsesem deja la liceu când a murit Gheorghița... de bătrânețe.

Succesorul lui Gherghiță e un ciobănesc german- și el un câine de temut. Dacă te vede pe stradă și decide să nu te placă, fuge după tine, te întrece, sare în grădină și abia apoi te latră- de după gard... dar foarte fioros.
Etichete: edit post
1 Response
  1. Anonyme Says:

    Ce talent ai la scris !!!am nimerit pe aici cautand ceva pe misticul google-nici nu mai stiu ce!si nu ma mai pot opri,citesc si citesc si rad si ma minunez!?


Enregistrer un commentaire

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...