“Exista carti de care ramai cumva indragostit: crezi ca le-ai uitat si totusi le duci atat de tare dorul…
Sau carti carora le-ai presimtit miracolul, fara sa le fi cunoscut vreodata. Carti gata sa te iubeasca (...)” (Colectia Cartea de pe noptiera, Humanitas)

Cartea despre care scriu nu a aparut in colectia mai sus amintita, dar mi-au placut cuvintele astea si pare ca i se potrivesc.

Panza de paianjen- Cella Serghi... cred ca i-am dus dorul inainte a o citi. Aveam nevoie de ea si nu stiam. Asa cum mi-era dor de mare, dar am simtit asta abia cand am ajuns acolo dupa mult, mult timp.

Unii ar spune ca e o carte “de fete” si trecand cu vederea aerul misogin, poate ca n-ar gresi prea mult. Asta datorita subiectului abordat- confesiunile unei tinere despre scurta sa viata, framantarile, indoielile, implinirile si dezamagirile sale gravitand in mare parte in jurul unor povesti de iubire. Dar nu e numai atat.

Nu stiu de fapt ce m-a cucerit. Mi-a placut povestea, mi s-a parut autentica
Etichete: 2 comentarii | edit post
Oficial imi merge bine, vacanta noastra vine odata cu Mos Craciun- pe 24 decembrie si se termina inainte de a inghiti si ultima sarmaluta, pe 3 ianuarie.
Neoficial... am fugit. Asa ca sunt acasa... in pre-vacanta. Incredibil, dar m-au vizitat deja fantomele Craciunului trecut, viitor... si astept prezentul.

Se pare ca e adevarat tot ce am invatat din filmele americane. Abia astept sa pilotez un avion primind instructiuni din turnul de control. Sau... poate sunt adevarata nepoata lui Mos Craciun! :D De ce nu?

Pana atunci... primiti cu colinda?? (ca eu incep ca tiganii in tramvai... mai devreme)

...3 ...2 ...1 si 1/4 ...
E firava linia ce desparte a te lasa purtat de val si a pluti in deriva. Iar eu am pierdut iluzia ca detineam candva controlul.

Am vazut, am facut si am invatat multe anul acesta. Dar n-am avut timp sa ma opresc si sa respir. Sa fiu eu cu adevarat. Ce paradox. Sa fac atat de multe intr-un timp atat de scurt si sa raman cu senzatia ca n-am facut nimic, ca am pierdut timpul, aglomerandu-l cu prea multe lucruri utile. Cand tocmai cele inutile imi faceau viata frumoasa.

Si totusi... N-am regrete. Dar nici planuri. Doar sperante intr-un mai bine abstract, care stiu ca va veni.

Vreau doar... zapada, un deal si-o saniuta. :)
Am invatat-o poker. Ca niste arhitecti in devenire ce suntem, am jucat pe creioane colorate, ca bani n-avem inca. Noroc ca n-am jucat pe markere, ca nu mai aveam cu ce colora si strica schita-de-schita din ziua urmatoare. Am luat bataie de 4 ori la rand! Adica... de fiecare data!

Eh... norocul incepatorului, avantajul terenului propriu, vinul fiert (care pe ea o ajuta sa blufeze... pe mine sa cred ca am carti bune)... scuze ar fi.


Ultima data era o ceata de n-am vazut casa poporului... de langa propriul ei gard.. Acum... am prins un vant si o ploaie mai ceva ca in Lille. Se pare ca Bucurestiul nu ne prea iubeste. Deocamdata... nici noi pe el. Dar il prindem noi in toane mai bune data viitoare.

Pentru asta... ce-ar fi ca la anul sa ai ziua de nastere prin martie-aprilie, de exemplu? :P Sfarsitul lui noiembrie-incepul de decembrie tinde a fi deprimant. Doar o sugestie, Ani. :D
-X-
Totul pare mai frumos, mai bun, mai real... cu un strat alb, pufos deasupra. Cel putin in seara asta.

Ssssh... vorbiti in soapta. Nu vreau sa deranjam fulgii obositi de la asa un drum.
De maine ii calcam si ii transformam in mocirla. ...Ii umanizam si-apoi ne plangem.

Dar in seara asta... sunt ai lui Mos Nicolae! :)
Somn usor!
Bilet de tren... 14 lei.
Chiul de la facultate... 2 zile si inca un pic.

Un weekend de 5 zile si un apus de soare perfect, vazut de acasa... de nepretuit!



...si apoi te ridici, aduni bacatelele ramase din tine, le lipesti la loc cum iti amintesti ca erau si mergi mai departe.












~mai pe scurt de atat...

Fuck it!
Azi traiesc ziua mohorata a altcuiva.

M-am trezit greu de tot in dimineata asta. Am dus o lupta grea de convingere, cu argumenete destul de slabute pentru a ma ridica din pat, dar am reusit. Mi-am pus o bluza roz (!!!) si am plecat, mai mult tarandu-ma, spre facultate. Cursuri de la 8... ce oroare!
Dar am facut doar cativa pasi, pentru ca... a sunat alarma. Abia atunci.

Aaa... nu din nou! Iar convingere, imbracat, plecat la scoala? Abia facusem asta, in vis.
...Mai bine dorm, de data asta!
Si-am mai ramas in pat... pret de vreo doua cursuri.

Nu stiu oricum cine s-a ridicat azi din pat in locul meu.
Azi traieste altcineva pentru mine. Si habar n-are ce face acolo.
Strica tot si ma modeleaza dupa vremea asta gri.
Azi sunt stravezie. Bate vantul prin mine, ridica tot praful si-mi agata frunze in par.
 
Placebo - This picture

...trecut, prezent si o presimtire a viitorului.

Kolumba Museum, Koln.
-model involuntar: Iulia
-photo: moi. Mai multe aici.
Etichete: 0 comentarii | edit post

“De ce te-ai intors?”  
“Si cand pleci inapoi?”
  
Cu mici variatii, asa au inceput zeci de conversatii de cand am ajuns in Romania.
Nici nu realizasem ca unii puneau asa problema- de a ramane acolo, odata ce am reusit sa “evadez” din Romania.

  • M-am intors pentru ca aici e ACASA.
  • M-am intors pentru ca aici sunt familia si prietenii vechi, unii pe care ii stiu chiar de la gradinita.
  • M-am intors pentru ca engleza, franceza, spaniola, desi le inteleg si as putea sa le vorbesc si mai bine decat o fac acum, nu vor fi niciodata limbi materne pentru mine.
  • M-am intors pentru ca am intalnit romani care negau ca sunt romani; un stigmat de care se rusinau, dar de care nu puteau scapa.
  • M-am intors pentru ca Romania mea nu e o tara de mana a doua, indiferent cat ar incerca altii sa ma convinga de asta si sa ma alunge de aici.
  • M-am intors pentru ca a fost frumos; am cunoscut locuri si oameni minunati, dar care mi-au amintit ca exista asa ceva si aici.
  • M-am intors pentru ca n-a fost chiar mereu frumos, dar ei au invatat sa-si ascunda mai bine gunoiul, sub presul lor mai pufos.
  • M-am intors pentru ca, desi mereu ma enervez, ma supar, ma revolt, nu pot sa renunt si nu stiu sa fug. 

  • Si nu in ultimul rand, m-am intors pentru ca atat era bursa- de 5 luni jumate, si n-avut intentia de a-mi prelungi sederea acolo. Mai sunt si alte locuri interesante de vizitat!
Asa ca… Bine v-am regasit! :)
Un joc stupizel... ce creeaza depenta! :D
Incercati "Maniac mode".

...imi voi lua lumea in cap si voi pleca intr-o calatorie in jurul lumii. In rulota. Asa cum au facut-o ei (o familie de romani: el-arhitect, ea-ilustrator si 3 copii).

Dar nu plec oricum. Ci voi "vinde" kilometrii calatoriei si va voi aduce in schimb suveniruri de pe traseu. Cam asa cum a facut el (a parcurs  26.000 km, pana in Mongolia si inapoi, pe motocicleta, in 4 luni. A dedicat cate 500 km din calatoria sa, cate unui “sponsor”, cu doar 50 de euro)

Impresiile voi reusi sa le imortalizez colorandu-le asa:

Iar marele meu portofoliu, de mica arhitecta, il voi purta pe deget, sub o forma asemanatoare, dar ceva mai putin kitschioasa:

Aa... si fara nici o legatura cu cele de mai sus, cand ma fac mare voi avea vocea asta.
Ca e povestea mea. ...De aia! ...Sac!!! :P

Un grafician bulgar- Yanko Ţvetkov, a realizat 7 harti ale Europei, conform stereotipurilor, in viziunea americana, franceza, italiana, britanica, bulgara etc.

N-are rost sa comentez hartile, fiecare vorbind de la sine.
In ceea ce priveste francezii insa, imi place reprezentarea Frantei si a celorlalte tari, ce sunt "mai multa Franta". Dar Romania vazuta de ei ca "fratii saraci"... Hmm... dupa doar 6 luni petrecute in Franta si in "celelalte Frante", n-as prea zice ca asa ne vad ei. Ne vad saraci, dar sigur nu frati. Mai bine s-ar fi potrivit eticheta de "tigani"... sau ne-ar fi trecut direct la "tinut necartografiat" (pentru ca sigur nu stiu cam pe unde e Romania pe harta Europei... cei care stiu ca e in Europa).
In "mediul academic" mai sunt si unii care vad romanii si bulgarii ca buni ingineri, cu o scoala destul de buna la baza. Ei sunt insa un grup restrans si asta e alta poveste.

Europa vazuta de francezi

Europa vazuta de americani 
...sau arta de a fi gospodar! :D

Proiect de pe vremea cand n-aveam voie sa folosim calculatorul. Atunci eram cam suparati, cum se intampla mereu cand e vorba de o interzicere, indeferent ca e de bine/rau. Acum...
E unul dintre putinele proiecte de care sunt foarte mandra, in ciuda spiritului meu auto-critic multa prea pronuntat. E facut dupa un releveu in muzeul Astra, din Sibiu. Frumoase timpuri! :)

Proiectul era mult mai complex si cuprindea vreo17-20 de planse, dar astea sunt cele pe care le-am facut integral (... la celelalte, dreptul de autor nu-mi apartine 100%).
14 restante post-erasmus... 2 saptamani...

somn putin + ceva stres + multa agitatie= 13 din 14 restante date si luate (cu brio as putea adauga :D)

Dupa o sesiune de restante nebuna de tot, nimic nu se compara cu o zi de vegetat in pijamale... cu telecomanda/mouse-ul in mana... cu traditionalele placinte, prajituri, m&m's in fata... asezonate din plin cu povesti, intr-o companie placuta.

E bine sa fiu acasa!  ...cel putin in prima zi.
De vreo saptamana m-am mutat.  Dar tragedie... n-am net! Si deja am fost trasa de urechi ca n-am mai scris pe blog.

Pana imi voi face de cap cu propria conexiune... profit cu nerusinare de net-ul si timpul altora. :D

Cu 15 restante care bat la usa, eu mi-am gasit o noua ocupatie in lumea virtuala. Daaa... bineinteles ca ma documentez intens pentru multitudinea de proiecte si referate pe care trebuie sa le fac. Da, si asta.

Dar pe langa... mi-am facut un cont aici: foambubbles.deviantart.com :D Enjoy it!

Incerc sa mai separ putin lucrurile.  Aici povesti, acolo poze.
Le-am postat aleator, inca nu le-am ordonat frumos in categorii... si mai am inca vreo 200 de postat. Dar o iau usurel... sau macar incerc sa ma abtin si sa mai lucrez si altceva. :D

La urmatoare farama de net... ne mai citim!
...lume-ai facuta din foarte putin




n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit
Da, stiiiuuu... nu-mi amintiti ca sunt deja in anul V, deci sunt de ceva vreme studenta. Nu e chiar asa. Sa va explic si de ce.

Inca de acum 4 ani, cand am fost sunata si anuntata ca am intrat la Arhitectura, eu credeam ca am ajuns studenta. Dar nu... mereu s-a gasit cate cineva care sa ma aduca cu picioarele pe pamant si sa-mi spuna ca n-am ajuns inca acolo.

Mai intai, cica nu eram studenta pana nu ma inmatriculam si aduceam diploma de Bac (eliberata de scoala in ultima zi pentru depunerea ei). Buuun. Am adus-o. Gata?

Nuuu... Inca nu esti studenta pana nu platesti taxa.
Am adus si banii. Gata? Sunt studenta??

Neah... Inca nu esti studenta pana nu treci de prima sesiune.
Teu, echer, acuarele, nopti albe, biblioteca, xerox, bere in Max, cursuri, carti, citit, pierdut timpul, citit in ultima zi, examene, note. All Cheked! Prima sesiune trecuta. Are we there yet??

Nu, nuu... Pana nu treci de primul PV (proiectul de verificare) inca nu stii ce inseamna sa fii student la arhitectura.
12 ore de lucru X 3 zile... au trecut si ele. Gata. Am terminat anul I cu brio. Am ajuns, in sfarsit, studenta?

Aaa... nu. Nu stiai ca trebuie sa ai macar cateva restante ca sa intelegi ce inseamna sa fii student???

Eh... a trecut timpul si dupa fiecare sesiune eram convinsa ca ajung studenta. Si totusi...

Asta pana acum. In Franta am plecat cand aici abia incepea sesiunea, deci n-am reusit sa dau nici un examen din semestrul I. Semestrul II l-am facut in Lille, dar desi am fost obligata sa obtin 30 de credite, deci sa iau toate examenele, aici imi este echivalata doar nota la o materie (din vreo 7-8 examene). Restul... restante. Mi-e frica sa numar exact, dar cred ca mai mult de 10 restante (+proiecte) ma asteapta in septembrie.

Asa ca... sunt mega-studenta!!! In sfarsit! :)
Tin pe aceasta cale sa multumesc familiei care m-a sustinut, prietenilor, colegilor, dar si lui Virginie, lui Ducatez, celor care au facut bursele Erasmus, si nu in ultimul rand, facultatii noastre dragi, cu cei care au gandit sistemul genial de echivalare a studiilor facute in alta tara.



Scurtmetraj de Yoav Brill, Shay Yosef si Eran Hilleli.
Am scris textul de mai jos dintr-o suflare. Dar apoi am pierdut mult timp gandindu-ma daca sa il public sau nu.
Mi s-a parut prea... sincer. Si uneori sinceritatea asta ii sperie pe ceilalti. E adesea gresit inteleasa sau e prilej de ironii... Nu ca ar avea ciorna asta de blog milioane de cititori, dar sunt cei care conteaza. Am incredere insa in ei ca vor intelege ceea ce trebuie.


Dupa 5 luni de “acolo”, am ajuns “aici” si totul e schimbat, chiar si eu sau poate ca mai ales eu. Cand am plecat, credeam ca va fi o reintoarcere dupa 5 luni, dar... e ca si cum as fi ajuns din nou intr-un loc nou si o voi lua de la capat. Ma adaptez repede, dar inceputurile, desi pline de speranta, sunt dificile si putin deprimante, pentru ca succed mereu unui sfarsit.

In noiembrie-decembrie m-am inscris la interviul Erasmus doar pentru ca il ratasem cu un an inainte si nu vroiam sa-mi mai para rau inca o data. Era ultima sansa. M-am inscris dintr-un impuls, dar am renuntat dupa ceva analiza si nu m-am prezentat la interviu. Decisesem ca mi-era prea bine acasa, pe toate planurile, si nu aveam de ce sa las totul si sa plec.

Eh... insa decanul si soarta au avut alte planuri cu mine. Asa ca in ziua afisarii rezultatelor am aflat ce trebuie sa plec in Franta. Daca-i ordin… cu placere!

2 luni mai tarziu, pe 5 februarie, aterizam pe aeroportul din Charleroi, pe o vreme la fel de deprimanta cum avea sa fie toata luna. Am mai zis ca inceputurile sunt grele.
Asa grozav m-am adaptat la vremea din Lille, incat in prima saptamana nici n-am putut ajunge la facultate, pentru ca am facut o sinuzita de toata frumusetea.

Am trecut insa peste momentele grele, penibile, obositoare, ofensatoare sau chiar dureroase si in final balanta trage mai greu spre partea frumoasa a perioadei.
Am calatorit mult, Franta fiind doar primul pas si pretextul pentru a pleca si in alte locuri, am vazut si am invatat multe lucruri, mai mult sau mai putin legate de arhitectura, am cunoscut diversi oameni, din n-spe tari si poate ca am ramas si cu cativa prieteni, dar in timpul asta m-am redescoperit si pe mine.

Nu e nimic spectaculos, nu m-am schimbat radical (nu cred ca oamenii se pot schimba in esenta nici chiar atunci cand vor asta), am avut doar ocazia sa ma privesc altfel si sa mai descopar cate ceva despre mine. Am scapat de asteptarile celorlalti, de lucrurile pe care cred ei ca le stiu despre mine… si am privit ce a ramas dincolo de asta. Poate ca nu mereu mi-a placut ce am vazut, dar uneori am reusit si sa ma surprind, avand ocazia de a fi sincera cu mine-insumi si doar atat.

Ce face din perioada Erasmus ceva special, e tocmai caracterul asta de “perioada”, de temporar. Profiti de tot timpul pe care il ai, tocmai pentru ca stii ca vei pleca si nimic nu va mai fii la fel. Poti sa experimentezi, sa descoperi, sa inveti multe, sa te reinventezi chiar sau poti sa alegi varianta de la polul opus, suferind de dor si numarand zilele pana pleci.

Calatoria asta n-a vrut sa fie si nici n-a fost un drum initiatic, o revelare a sinelui si totusi... a fost mai mult decat ma asteptam. Desi sunt constienta de lucrurile care s-au schimbat irecuperabil aici, acolo... si poate ca le regret... nimic nu ramane la fel. Probabil ca ele ar fi ajuns oricum aici, chiar si daca nu plecam.

Francezii spun ca cineva care vine in N-ul Frantei, in zona Ch-ti, plange de doua ori: o data cand vine si apoi cand pleaca.
Desi nu plang ca am plecat, am sentimentul asta al sfarsitului implacabil. Si totusi ma bucur atat de amintirile frumoase adunate, cat si de tampeniile facute, ca parte a unei experinte reusite, ce va avea mereu un loc special in mintea si inima mea.

Si acum... un nou inceput. :)

Am ajuns acasa doar de cateva zile, dar aud non-stop acelasi disc zgariat.

Unii o iau pe ocolite, ma intreba cati ani am si abia apoi cand ma marit. Altii stiu deja ca ma marit, stiu si cu cine si intreaba doar data. Dar mai sunt si unii care se cred cei mai informati, stiu ca ma marit, stiu si cu cine, stiu si data, ma avertizeaza doar ca trebuie sa-i invit, pentru ca ei strang deja bani pentru nunta mea.
Sa nu uit nici jignitii, care au aflat abia acum, din « surse sigure », si sunt suparati ca nu le-am spus eu.

Fuck my life !

Uite de asta nu-mi place sa traiesc intr-un orasel minuscul, unde toata lumea stie mai bine decat tine ce faci tu. Degeaba negi, degeaba incerci o dezmintire, EI STIU MAI BINE !
Daca la 23 de ani ma marita deja gura satului... rau am ajuns! Sau... nu?! Eu cred ca sunt doar invidiosi! Mi-e prea bine asa cum sunt! :)

p.s: Daca aflati cumva cand, unde si cu cine ma marit... sa-mi spuneti si mie ! N-as vrea sa ratez totusi evenimentul. Nu de alta, dar vreau sa barfesc rochia miresei! ;)
Anul acesta Sighisoara a fost diferita. Sau poate eu am fost...
Orasul in sine era la fel de fermecator ca intotdeauna. Obloanele colorate, capul de cerb din coltul casei, turnul cu ceas, scarile interminabile, biserica din deal, chiar si magicianul Augustin :D... toate erau la locul lor.
Si totusi... parca ceva din farmecul de altadata lipsea.

Anul acesta am schimbat campingul in care mergeam de fiecare data, am schimbat gasca, s-au schimbat domnitele si cavalerii...
Dar poate ca n-a fost chiar rau. Bucuria, frumosul, vin din lucrurile marunte, gesturile dragute, melodiile fredonate, cuvintele fastacite. Vin cu miros de porumb fiert si gust de martipan.

N-am avut aparatul foto. Si mi-a lipsit asta. Dar incheiand cu tradionala formula "Nu mai e ce-a fost! S-a stricat de tot Vama/ Sighisoara asta!" ;)... iata cateva fotografii de acum cativa ani.

Mi-a spus in bloc o tanti rea
Ca mama mea nu-i mama mea.
Ca m-ar fi gasit de mititica
In cosulet, plangand ca o pisica.

...poezioara invatata acum 20 de ani, reprodusa din memorie.

Se ia una bucata pistruiata emotiva de juma' de metru, se adauga par portocaliu si o imaginatie bolnava bogata... si sa vezi ce iese.

Cand eram mica si ma suparam pe parinti (se stie doar ce neascultatori pot fi cateodata), ma consolam zicandu-mi ca sunt adoptata sau ca am fost schimbata la nastere (...vazusem eu un film). Ce alta explicatie putea fi pentru faptul ca eram singura roscata intr-o familie de bruneti? Mda... nu descoperisem genetica pe atunci. Am descoperit insa, nu dupa mult timp, ca aveam un semn din nastere aproape identic cu al mamei. 

Merdre! Uite asa pica una din primele mele teorii fataliste.
Aaa... si peste cativa ani, avea sa se nasca un verisor cu acelasi portocaliu prins in par. Deci o gena ratacita si pe cale de disparitie, tot misuna prin familia asta.

Ei... dar numai pentru ca teoria asta a fost desfiintata, nu inseamna ca n-am creat multe altele de-a lungul timpului, care de care mai bizare. Am zis doar ca am uneori prea multa imaginatie. Si putina tendinta masochista. Mereu imi imaginam cum as reactiona in cele mai rele situatii, dar nu sperand sa se intample asa, ci ca un fel de ritual preventiv.

Viata bate intotdeauna nu doar filmul, dar si imaginatia. Si astfel aveam un oarecare sentiment ca asa ceva nu s-ar mai putea intampla in realitate, pentru ca devenise deja previzibil.

Poate ca sunt ciudata. Dar, din fericire, fiecare suntem diferiti, ciudati in felul nostru.

And If I'm insane... I love every minute of my madness! :D
O poza cu un mar. Asta am cautat toata seara. Am rascolit printre pozele din vechiul calculator, in cautarea pretextului pentru care ne intalneam de cativa ani incoace. Si n-am gasit-o. Si nici macar nu o vazuse. Iar astazi e deja prea tarziu.

Moartea ma face nostalgica. Dar in acelasi timp imi aminteste sa pretuiesc oamenii cunoscuti si momentele frumoase traite, chiar daca si ele au murit in aceeasi clipa in care se consumau. Dar au ramas amintirile. Si uneori niste fotografii.

Ce am gasit azi in "arhiva", din greseala... sau poate ca nu:
Nu e noua piesa, nu inteleg un cuvant in finlandeza, habar n-am despre ce e vorba... si tot imi place.
It's kinda... addictive! :D

Etichete: 0 comentarii | edit post

Un curcubeu 3D, creat cu un simplu flipbook, de Masashi Kawamura.

Link via ilusion360.
O calatorie marti, pe 13 a fost o idee proasta, candva. Prietenii stiu si... cand. :D
Dar mi-am zis ca nu sunt superstitioasa, asa ca... hai sa mai incerc o data. De data asta insa ghinionul a inceput pe 13, dar s-a facut 15 si nu se mai termina.

Eram obosita inainte de a incepe lungul drum spre casa- 2 zile si 2 nopti cu autocarul, doar imaginandu-mi ceea ce ma asteapta.
Dar se pare ca imaginatia mea a fost limitata, pentru ca realitatea surprinde intotdeauna.

Trebuia sa merg cu un autocar din Lausanne pana in Brasov, apoi schimbam cu un microbuz, pana in Suceava. Simplu, nu?
Pai... nu prea. In loc sa vin cu doua mijloace de transport, am schimbat 5! Daca mai pun la socoteala si masinile mici care m-au dus la autocar si m-au recuperat, ajung la 7!! Sunt convinsa ca puteam face si inconjorul pamantului, schimband mai putine mijloace de transport!

Autocarul nostru venea din Franta, din Lyon, numai ca
In ultima zi petrecuta in Elvetia am fost in Geneva. Ce-a fost mai frumos a ramas la urma- cireasca de pe tort… sau ma rog, aluna din ciocolata.
Poate ca a fost doar efectul detasarii prelungite de civilizatia agitata si un anume dor-de-asa-ceva implicat sau... poate ca nu. Dar mi-a placut mult Geneva. Cred ca a contat si faptul ca ghidului nostru ii placea orasul si a stiut unde sa ne duca si ce povesti sa spuna, ca sa ne fascineze.

Azi am evadat din munti. M-am plictisit sa astept ca programul facut de altii sa redevina interesant, asa ca am fugit.
Am luat trenuletul si am coborat vreo 1000 de m altitudine, din St.Cergue (aprox.1400 m) pana in Nyon (aprox.350m).
E un oras calm si frumos, pe malul lacului Leman. Nu are foarte multe obiective turistice, dar e o placere sa te plimbi pe stradutele in panta ce dau spre lac, cu case ce mi-au amintit de Sighisoara, cu
No... gluma-i gluma... dar gata ! M-am plictisit de statiunea asta elvetiana. Nici nu stiam cat e de greu sa stai toata ziua si sa nu faci nimic. Am obosit sa-mi plimb fundul de pe un sezlong pe un fotoliu, de pe fotoliu pe scaun, sa citesc, sa vorbesc, sa ma uit la filme si apoi sa o iau de la capat. Suficient!
Trece un trenulet pe aici si maine evadez ! Cobor din munte si imi duc fundul pe malul lacului. E un cu-totul-alt-fel de stat-si-nefacut-nimic.
p.s : Azi au trecut ciclistii din Turul Frantei pe sub geamul meu. Dar nu i-am vazut, ca-mi faceam siesta. Trebuia doar... dupa atata munca...
E liniste si pace in peisajul asta de reclame la Milka. Ma astept la orice pas sa apara si marmota pe aici si sa purtam o discutie despre calitatea laptelui din Alpi, care da cea mai buna ciocolata.
Desi... sa nu spuneti la nimeni, dar elvetienii mananca ciocolata belgiana. Cica ei sunt prea conservatori si au ramas doar la retele lor traditionale, pe cand belgienii... au experimentat si au dus retele mai departe.
E o vacanta purifianta. Dupa multa agitatie... pot sa ies pe terasa, in mijlocul padurii, sa stau si sa respir. Si asta sa fie suficient pentru moment.
O noua zi, un alt ghid: Claudine- o figura de femeie. E judecatoare si a calatorit mult la viata ei- a schiat in iulie in Alaska, a fost la Polul Nord, a vazut Hymalaya, dar nu s-a incumetat sa-i si urce,  a ajuns chiar si in Sahara (si Iulia... a zis ca a fost frumos acolo; era ceva special).
Cu ea m-am plimbat prin imprejurimi. Am urcat niste serpentine cu emotii (e foarte dragut cand te intalnesti in curba cu un camion- pe un drum lat de 3m, iar pe o parte ai padurea si pe cealalta o mica prapastie), ca sa luam pranzul in varf de munte, la un local traditional.

Am schimbat apoi varful, ca sa
In a doua zi petrecuta in Elvetia, la nici 5 minute de granita cu Franta, am fost in Lausanne- oras universitar, olimpic, pe malul lacului Leman.
Ghidul meu mi-a marturisit de la inceput ca lui nu-i place acel oras, e haotic, n-are o arhitectura spectaculoasa si nici altceva foarte special.
 
Dupa toate plimbarile, i-am dat dreptate. Nu e un oras de care sa te indragostesti, dar nu e nici urat, mai ales pe malul lacului. Arhitectura e
Au trecut uimitor de repede ultimele zile in Franta. Credeam ca voi fi singura, ca ma voi plictisi… dar n-am avut timp de asa ceva. Nici nu mai stiu bine cate am facut in astea 4,5 zile, dar stiu ca ceea ce mi-am propus n-am reusit. A fost mult mai bine!
Credeam ca am ramas ultima in Lille, dintre erasmusi, dintre romanii cunoscuti aici… si totusi nu. In ultima zi am aflat, din intamplare, ca altcineva va stinge lumina.
Si ca ultima seara in Lille sa aiba ceva cu totul special, in barul cu specific rusesc unde am fost, am ascultat o melodie populara romaneasca. Am trecut cu vederea ignoranta frantuzeasca si
Un prieten spunea ca oamenii fericiti nu poarta ceas. Eu am adaugat ca nu au nici telefon mobil... si m-am conformat.
Nici n-am realizat cat de fericita am fost 5 luni... pana azi. M-a trezit din somn, m-a panicat, m-a enervat... Yeeey... am din nou telefon!

In lunile petrecute aici, o singura data am avut nevoie cu adevarat de el... si atunci l-am uitat acasa. Si daca nu asa avea nevoie de el zilele astea, i-as fi prelungit vacanta cateva saptamani... sau luni, ani...

Da, visez. Dar cand am primit ultima data un telefon care sa fie in interesul meu? Nu toti, dar majoritatea celor care ma suna, vor ceva de la mine. Si atunci... ce e rau in atitudinea asta egoista de autoconservare?
Vrei sa ma gasesti? ...munceste ceva mai mult pentru asta! :D
Lieksa! sau The Matriarch e un film finlandez de prin 2007. Am vrut sa-l vad doar pentru ca mi-a placut melodia de la Nightwish:


A fost filmat simultan in finlandeza si engleza, dar nu am gasit decat versiunea in finlandeza si nici o subtitrare. Pana acum.
Acum am gasit mai multe subtitrari, am incercat vreo 5, dar toate erau la fel. Pareau traduse cu google din finlandeza si atat. Nici o adaptare, corectura sau incercare de a da vreo logica propozitiilor. Atunci cand intelegeam ideea dintr-o replica... era chiar ok.

Am inteles povestea, firul narativ fiind destul de simplu, dar sunt convinsa ca toata frumusetea filmului era in dialoguri. Sau macar in concluziile naratorului. :)

Clanul Koppelo calatoreste cu o caravana de rulote si se indreapta spre un oras mic din Finlanda- Lieksa, unde spera sa se aseze si sa-si deschida un atelier de croitorie. Clanul e condus si intretinut de femeile din familie, care cos rochii de mireasa, iar barbatii se ocupa, fara mult succes, cu jafuri marunte.
Drumul lor se intersecteaza cu cel al unui strain, pe care intai incearca sa-l jefuiasca, dar dupa ce il lovesc si isi pierde memoria, decid sa-l ia cu ei. Ii dau numele de Kasper si e personajul tacut si misterios, care nu vorbeste decat in ultimele minute, pentru a spune concluzia: importanta e calatoria, nu destinatia.

Nu e chiar o capodopera filmul, dar nu e nici prost. Poate ca mi-ar fi placut mai mult daca traducerea n-ar fi fost atat de frustranta.
In rest, cadre frumoase, soundtrack care imi placea oricum, cateva momente amuzante si o poveste tacuta de iubire, care poate fi rezumata perfect prin videoclipul de mai sus. Daca ramaneam doar la el... nu as fi pierdut multe.
Dupa succesul fulminant al filmuletelor de ieri, corelat cu lenea mea de a scrie mai mult text azi, va recomand trei scurtmetraje de Igor Cobileanski. (Alex... ai material pentru facebook :)) )

Daca aveti net bun si putina rabdare sa se incarce, va recomand si un film de lungmetraj- Tache. E o comedie neagra foarte, foarte buna. Groparul satului afla ca e pe moarte si se zbate sa obtina cel mai bun loc din cimitir- in varful dealului, sa-i poata privi de sus pe toti cei pe care i-a ingropat.






Etichete: 4 comentarii | edit post
...nu e azi. :)
Dar astea sunt doua scurtmetraje care imi plac. Mai multe gasiti pe pangeaday.org



Cam toata lumea a terminat scoala si a plecat deja din Lille. Eu am ramas. Sa sting lumina.
Mi-a placut calatoria asta de 5 luni si parca n-as vrea sa o inchei aici, asa. Am mai ramas cateva zile ca sa mai pot face un ultim ocol francofon, inainte de a ma intoarce in Romania.

Dar de vineri pana marti/miercuri cand voi pleca... sunt cateva zile in care ma imaginam un fel de Bridget Jones, cantand All by my self. Si totusi...

Si totusi nu e deloc asa. Azi dimineata m-am trezit si inca ploua. Era atat de racoare si bine, incat m-a furat din nou somnul. Abia dupa micul meu dejun m-am uitat la ceas. Era... 16:40!!!
Deja credeam ca e o zi pierduta. Dar o vremea atat de placuta, dupa canicula de ieri, era pacat sa o irosesc, asa ca am iesit la plimbare in vieux Lille.

Orasul asta imi pare din ce in ce mai mic. M-am intersectat
De mititei copchii, intotdeauna am incercat sa-i ajutam pe parintii nostri. (...) ca niste copchii cumsecade.
Inca de pe atunci, tin minte, ca parintii nostri ne pregateau pentru zilele cele grele de batranete, si-ntotdeauna ne spuneau: sa fim cuminti, sa nu ajungem betivani sau lodri, ca sa aiba cine sa le aduca o cana cu apa la batranete. (...)
 

Dragi parinti... aveti grija ce va doriti! :)

In Lille nu e cald... in Lille e sauna. 
Fiind atat de aproape de mare, aerul e umed si caldura mai greu suportabila. Azi au fost 35 de grade, dar eu le-am simtit 50- cea mai calduroasa zi pe care am prins-o eu aici.

Dupa inceputul ploios si semi-deprimant din februarie, nu credeam ca voi ajunge sa ma bucur atat de o ploaie.
Si totusi... azi norii mi-au readus zambetul. :)

Dupa 5 luni de facultate in Franta, ce au semanat cu o sesiune continua... am cam uitat ce e ala timp liber. Asa ca... m-am trezit putin debusolata, fara ceva-dictat de altii- de facut.
Nu e un motiv de ingrijorare insa... mi-am revenit repede si mi-am gasit destule ocupatii. N-are Lille-ul atatea parcuri si House atatea episoare... cat timp pentru ele am eu. :)
Si totusi... intr-o seara n-aveam somn pe la vreo 3 si mi-am zis sa fac ceva diferit. :D Si anume... Sa schimb episodul deja traditional din Dr. House cu un alt film- ca aveam destule ce isi asteptau cuminti randul.
Dupa o analiza minutioasa, folosind algoritmul Ala-bala... por-to-ca-la, am ales un film aparut pe calculatorul meu prin amabilitatea cuiva-care se stie el, si caruia tin sa-i "multumesc" cu aceasta ocazie. :P

Solomon Kane... Dupa imdb... cica actiune, aventura, fantezie... fighting evil... Buuuun. Hai ca merge, imi zic! Avea doar nota 6... dar am zis ca nu e o tragedie asta. Poate nu e chiar prost!

Cum cele mai bune hotarari sunt cele spontane... luni, foarte de dimineata, pe la 1, ne-am hotarat sa mergem din nou la mare. Fara gasca mare de data asta... doar noi, ca fetele. :)
Pana am stabilit unde anume sa mergem, am facut bagajul... se facuse deja tarziu. Am dormit doar cateva ore pana la 6.
Iulia fusese deja in Calais si ne bazam pe cunostintele ei... caaare nu prea ne-au ajutat pana nu ne-am uitat serios la harta.
Pe plaja efectiv am ajuns dupa 10... dar suficient de devreme incat sa o inauguram noi saptamana asta si sa gasim inca gunoaiele ramase acolo din weekend.
Dar n-a fost asa rau. O plaja ceva mai goala imi place... pentru ca nu baile de multime ma intereseaza.

Mazgaleala noua... dupa un film vechi.
Si un Bon Jovi tanar, cu par zbarlit si pantaloni stramti... de pe vremea in care eu nu existam nici ca idee.
Cu dedicatie pentru mama... care deja a depasit stadiul asta. E experta acum in messenger! :))

Autoportret de vacanta. ... si nu numai.
Imi plac diminetile!!! ... dar numai daca le dorm.
Ma trezesc la 11-12...  la ora 1 am luat cina in seara asta, iar acum imi fac siesta postand pe blog (poate ajuta la digestie).

Sunt o persoana nocturna. Numai noaptea sunt creativa, pot sa-mi pun ordine in ganduri si sa lucrez ceva. Dimineata sunt un zombie. Nu incercati sa-mi spuneti lucruri importante atunci. Poate ca am o perfuzie de cafea... dar inca dorm.
Iulia Gusatu. Am ascultat-o prima oara acum cativa ani, la Iasi, la Moldavia Folk. Aproape ca m-a emotionat pana la lacrimi. ...si inca imi place. :)






Etichete: 0 comentarii | edit post

Pentru dimineti relaxante, cu gust de vacanta si aer repetitiv.
O cafea amara si un biscuite, dupa un somn dulce... pana la amiaza.


Via sadanduseless.
Dupa doua zile de prezentari semi-penibile, semi-ipocrite, destul de plictisite/plictisitoare, prea putin/prea mult sau prea tarziu criticate, dupa multe, multe aplauze, ce n-au sters totusi nimanui cearcanele adunate... am aflat rezultatele.

Am trecut! E bine, pentru ca asta era scopul. Nu vroiam premiul I cu coronita. Sunt doar putin suparata pentru ca m-am agitat prea mult pentru asta (mai ales pentru predarea finala) si n-am inteles ca zarurile erau de mult aruncate si nici daca lucram in ultimele zile stand in cap... nu era nici o diferenta!

La inceputul semestrului eram in grupa vreo 30 si ceva de studenti (masterI + master II), dintre care vreo 10 erasmusi. Pana la final, multi francezi au cedat si au renuntat (strainii nu si-au permis luxul asta) si am ajuns la final sa fim doar vreo 25.

Notele aici sunt de la 1 la 20. Dar cele mai mari note primite au fost doua de 16 si alte doua de 15. Cea mai mica nota de trecere este 8 si au fost destule de 8,9,10. Si de parca 20 de note nu le sunt suficiente, au mai adaugat si cate un + sau -.

Un singur francez a picat proiectul, unii au fost trecuti din mila sau dupa principiul "lasa, ca e baiat bun", altii au primit note "de incurajare", dar destui si pentru merit.

Maine ar trebui sa aflam rezultatele examenelor. Si daca nu am nici o restanta... pot sa incep vacanta!!!! :D
3 ore de somn, in ultimele 60 de ore...
Se pare ca programul pentru predarile la arhitectura este universal valabil. ...Si colegii francezi aveau cearcanele pana la barba.

Din aceeasi serie de comparatii intre iarba mai verde a vecinului si iarba noastra: si aici se schimba data predarilor. Cu o mica deosebire: daca acasa se amana predarea cu o zi, doua, o saptamana, o luna... dupa pulsul colectiv, aici s-a mutat predarea... mai repede!!!
... doar ca sa ne pacaleasca si sa nu vina nici un prof la predare in ziua respectiva. Simpatici oameni!

C'est presque fini, ca comedie aussi!... maine va fi evaluarea pentru distractia asta de 5 luni.
Mi-a placut proiectul pentru ca aici mi-au cerut "sa ma joc mai mult" si asa ceva n-as fi putut face acasa. Predarea a fost insa la fel de criminala... sa nu-mi fie dor cumva!

Dar... am terminat! In sinea mea... dansez. :D twist! ...dar in realitate ma simt si arat ca un zombie. Fug la somn!

Let's shake 'em down ! ;)



Videoclip realizat cu 2000 de ilustratii in acuarela! ... cadru cu cadru. Si eu ma plang ca am de facut de 10 randari. :)

Ilustratii de Irina Dakeva (Wizz Design).

... initial remarcasem doar videoclipul... dar dupa cateva ascultari, te prinde si melodia.
A... si sunt francezi. ;)
Breakbot.
Etichete: 0 comentarii | edit post
WOOOOOHOOOOOOOO !!!!!

...a se asculta cu volumul la maxim! ;)



...si asta e cu dedicatie!!!

Pentru ca imi aminteste de Ani, Timisoara, Deme, anul I... Ce tineri, frumosi si nebuni eram!!! ...cam asa cum sper vom ramane! :)

Si mi-am amintit asta acum pentru ca din Timisoara acelor timpuri mi s-a intiparit adanc in minte ideea ca trebuie sa plec, sa vad si altceva, sa invat si altfel.
Si uite-ma acum! :D


Je crois que je ne t'aime plus.
Elle m'a dit ça hier,
Ça a claqué dans l'air
Comme un coup de revolver.

Je crois que je ne t'aime plus.
Elle a jeté ça hier,
Entre le fromage et le dessert
Comme mon cadavre à la mer.
........
Alors j'ai éteint la télé
Mais je n'ai pas trouvé le courage,
Par la fenêtre de me jeter :
Mourir d'amour n'est plus de mon âge...
 (lyrics here)

Pentru cei care nu inteleg deloc franceza... ea ii spune ca nu-l mai iubeste... intre branza si desert. :D ...Francezii astia!

Si acum nu sariti din nou pe mine cu subintelesuri si dedicatii! E doar o melodie!! ...care imi place. :D
Etichete: 0 comentarii | edit post
Pentru ca la nimic nu ma pricep atat de bine... ca la pierdut timpul, in pauzele de lucru la proiect (scurte, dar dese) imi relaxam ochii (cica) cu imagini de tipul "Magic Eye".

In prima am facut fluturii sa zboare...
In a doua am descoperit o silueta...
...Dar a treia mi-a dat un sut in fund si m-a trimis inapoi la lucru. :)) Avea dreptate!

Pentru a vedea imaginile, trebuie sa relaxezi ochii si sa defocalizezi imaginea (sa focalizezi fie in fata ei-incrucisand putin ochii, fie in spatele ei).
Da click pe imagine pentru a o vedea la dimensiunea maxima. Apoi una dintre metode este urmatoarea: te apropii de ecran si focalizezi centrul imaginii, apoi te departezi, metinand focalizarea. Imaginea va deveni mai neclara, dar in cateva secunde ar trebui sa distingi noi forme.
Cu putin exercitiu... e chiar usor.
Am o problema cu finalizarea anumitor activitati. Daca incep sa vad un film trebuie sa-l vada pana la final... chiar daca stiu ca va fi la fel de prost, plictisitor pana in ultima secunda.
La fel fac si cu o carte. Oricat de greoaie, plictisitoare, stupida ar fi... trebuie sa o citesc pana la ultima pagina, desi sunt perfect constienta ce pierdere de timp reprezinta.

Insa acum cativa ani am citit o carte despre nimic, unde nimic nu se intampla, nimic nu era analizat, nimic nu te facea sa intorci si urmatoarea pagina, scrisa in cel mai anost fel posibil... si totusi eu am citit-o. ...Cuvinte insirate neinspirat intr-o carte mica si galbena.
Atat de nervoasa am fost ca am pierdut ore bune din viata citind acea mizerie... incat imediat ce am citit ultima pagina... am inchis-o si am pus-o pe foc. :)) In sfarsit se intampla ceva interesant cu acea carte!!

A fost un caz izolat. Acum am gasit modalitati mai creative de a transforma o carte. Cum ar fi...



Dupa vreo 4 ore de somn, am plecat cu greu la gara, sa luam trenul spre Boulogne sur mer.

In  stilul caracteristic erasmusilor (desi cred ca e ceva in aer in Franta... aici mereu se intarzie), am pierdut primul tren si am alergat dupa urmatorul.
Vreo 20 de oameni... cu ghiozdane in spate si pungi cu provizii... alergand spre tren... cu un minut inainte de plecare. Vizualizati! :D

Am reusit sa ajungem, dar acolo... surpriza! Trenul era plin cum numai in doua personale am mai urcat. Unul Suceava-Iasi, altul Brasov-Sighisoara... cand urcau calatorii din mers, doar ca sa prinda un loc in picioare. Bine... tehnic unul nu se pune, pentru ca eu in acceleratul Brasov-Sighisoara am urcat in jumatatea de tren care se despartea si mergea spre Budapesta... dar asta-i alta poveste!

Bine totusi ca acum eram in Franta si nu in Romania. Dupa cateva minute au adus inca 2 vagoane si am plecat spre mare in conditii decente.

Pe tren... revelatia, revelatiilor!!! Am realizat ca nu mai fusesem la mare de mai bine de 10-12-15 ani... nici nu mai stiu! De pe vremea cand puteam dormi lejer intinsa pe bancheta din spate... pentru ca nu mai erau locuri la hotel.

De cum am simtit miros de mare... m-a cuprins un entuziasm de copil... ce nu m-a parasit deloc pana la plecare. Toata ziua am fost numai un zambet! Dupa cum se vede...
Nisip fin, plaja curata... dar eu nu sunt un mare fan al lenevitului la plaja. Ma plictiseeeesc... Plus ca roscata cu pistrui si piele foarte alba + soare = combinatie dezastruasa, nu love.
Etichete: 2 comentarii | edit post
Nu stiu daca au ajutat mult cursurile de franceza si daca am retinut mare lucru de acolo... infara de melodia asta:

Je n'attends pas de toi
Que tu sois la même
Je n'attends pas de toi
Que tu me comprennes
Mais seulement que tu m'aimes
Pour ce que je suis



Etichete: 1 comentarii | edit post
In timpul liber nu desenez nuduri. Prefer mazgalelile simpatice, rapid de facut... sau desenul de arhitectura (doar in zilele in care chiar am muuult timp si chef... adica ft rar).

Cateva desene mai recente, ce stau deja pe un perete din camera mea.
Tehnica: grafit + laviu (tus negru).


Personajele alea cute s-au acomodat, se simt bine aici.
Dar celalalt desen... pare a fi nemultumit pentru ca nu l-am terminat cum mi-am propus- mereu cade; il lipesc inapoi de 3-5 ori pe zi. :))
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...